ex 3

Trebuie sa facem un text care sa inceapa cu urmatorul fragment. Dupa ce terminam o sa postez contextul original.

 

“Avea si Corina excentricitatile ei. Nu voia sa mearga nicaieri decat daca vizitele erau scurte si daca putea sa vina si sa plece cand voia. Niciodata nu statea pana la sfarsitul unei cine, ci sosea cand lumea era la masa, manca o punga de dulciuri in timp ce se plimba prin camera, ridica diverse obiecte si cerea amanunte despre provenienta lor, dupa care, la vreo jumatate de ora, ma tragea sa plecam de acolo, cu dorinta subita de a merge la o alta petrecere, ca sa stam de vorba cu cineva care era expert in design vestimentar.”

 

Termen: nelimitat

Publicat în: on decembrie 12, 2007 at 11:58 pm Comentarii (10)

Iarna se numără bobocii

Pe sânii tăi, pe umeri.

Nici aripi nu mai cresc

Prin halbele  reci.

Inspirația e fum

și șosete ude.

Doar brazii mai fac poezie

în iarna asta apoasă

cu trunchiuri cioplite

și globuri ciobite.

Iubirea se joacă

pe stâlpii de electricitate

când fulgii de nea

fâsâie pe becurile încinse.

În barul murdar

cu mese mici și lume multă

prietenia ține cât un cântec:

this is dedicated to the one I love

Publicat în: on decembrie 4, 2007 at 10:51 pm Comentarii (2)

romano drom

eu te pot iubi doar eu
iar ceilalţi nu te pot doar ei,
oricâte pietre ai culege
oricâte vetre ai ridica
eu sunt singurul care te iubesc
egoist

francezii spun je t’aime
dar ei nu te iubesc
ei nu te agaţă în piept
şi nu te arborează la festival
francezii te adorrra
dar ei nu ştiu să te iubesc

nu te mai chem să vii
căci tine nu îmi e străin
francezii mă iubesc doar ei
deşi mă pot iubi doar eu

Publicat în: on at 8:15 pm Comentarii (3)

poezie

Visezi in rosu,

steagseceraciocan

prima durere la stomatolog

si moaca de metal

a asistentei,

tomberon ce inghite tot

ce bagi

   (in el)

saliva rozalie lasata

autograf

              posteritatii,

masinii…

si ingerul care

ti-a trimis primele fire

axolaro-pubiene

triumful primului barbierit

 resimtit de toti colegii de clasa

cosurile stoarse de

asfaltul Patriei

dupa meciurile cu frunze

verzi in cabine,

cimpiile mioritice

ale transhumantei,

Si uiti totul la prima cafea.

Publicat în: on at 10:44 am Comentarii (1)

ex.2

Îmi zâmbeşti

Corpul tău înfrigurat

se bucura să mă vadă

Te iau de mană

Şi mergem uşor

Spre casă

nu râdem

nu plângem

nu vorbim

respirăm

Si tu te bucuri

Dar nu zici

Şi eu înţeleg

Publicat în: on decembrie 3, 2007 at 7:37 pm Comentarii (5)

poem de iarnă

îmi scârţâie deja genunchii

palma ta se strânge în buzunarul hainei mele

printre chei şi scame

te ţin de mână la câţiva centimetri de gheaţa spălăcită

(şi mie îmi alunecă tălpile)

capul tău îşi lipeşte recunoscător urechea

de umărul meu, urechea ta

e fierbinte, îţi place zăpada asta

murdară, îţi place iarna asta

murdară prin care te târăsc zâmbind

în timp ce număr nerăbdător

cei 143 de stâlpi reci până la casa ta

Publicat în: on at 3:40 pm Comentarii (4)

Aventurile unei fete cuminţi în Statele Unite ale Americii. Episodul Clerence

Dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.

Clerence este un tip înalt, negru, cu părul tăiat scurt, creţ şi sîrmos. Are buzele groase şi o gură ieşită puţin în afară, dinţii îi sunt înguşti şi lunguieţi, zîmbetul lui nu este dintre cele mai frumoase. Are mîinile mari, dar nu neobişnuit de mari, cu degete subţiri, dar nu foarte lungi, cu unghii late şi tăiate uniform. Poartă mereu aceiaşi pantaloni scurţi, peticiţi, de culoare bleumarin. Are peste 50 de ani, dar nu îi arată nici măcar pe primii 35. Poate de asta crede despre sine că e frumos, îmi spune că toate femeile întorc capul după el pe stradă.

La Clerence, ceea ce mă fascinează cel mai mult este ochiul lui, ochiul stîng care pare mereu că se ascunde, un ochi fuguş care lasă să se vadă cît mai mult din albul său. Uneori, ochiul lui stîng mă înspăimîntă, am ajuns să cred că e un ochi întors spre interior, un fel de-al doilea eu al lui Clerence.

Clerence are poveşti despre armată, dar nu-i place să-şi aducă aminte de ele. Pentru el, războiul este unul dintre cele mai triste lucruri. La el, ororile războiului au dus la depresii. Îşi cheltuie toţi banii pe tratamente şi şedinţe cu psihiatri. Din vremea aceea, un singur lucru mi-a povestit, ca din întîmplare, sau poate pentru că eu citeam Philip Roth, M-am măritat cu un comunist: cum a trecut o dată şi prin România şi cum a văzut în cîmpiile Bărăganului foste cazărmi, foste tabere militare, ruseşti, spunea el, părăsite şi lăsate complet în paragină. „Unbelievable”, zicea.

Clerence este de fapt antrenor de fotbal, fotbal american. Nu a mai antrenat demult o echipă, acum antrenează doar amatori. Printre elevii lui este şi Anna, de care Clerence s-a îndrăgostit. Sau cel puţin aşa crede Clerence. Anna are un temperament puternic. Se ceartă destul de des, Clerence îi cere de fiecare dată prea mult la antrenamente. Într-o zi, Anna nu a mai suporat şi a răbufnit: „Go to hell!”. Replica lui a părut atunci desprinsă dintr-un film american, o replică de punct culminant: „I’ve already been there! And it’s not so pretty as they say it is.

Clerence îmi povesteşte de un prieten de-al lui, unul care probabil că îi seamănă. Prietenul lui Clerence se întreba dacă nu cumva toate geniile lumii ar fi descendenţi ai copiilor dintre Maria Magdalena şi Iisus. Toţi, de la Newton şi Edison şi Einstein pînă la Bill Gates, să zicem. Urmaşi ai urmaşilor…

Clerence stă mult pe la bibliotecă şi citeşte. Urmează să i se publice o carte, de fapt cîteva nuvele adunate într-un volum. M-a invitat şi pe mine la lansare, mai durează totuşi puţin pînă cînd va ieşi de la tipar. De ceva timp, Clerence se informează pentru noua carte. Are o poveste despre un submarin. Şi citeşte orice carte cu şi despre submarin ca să-şi facă o idee.

Clerence crede că Dumnezeu nu e un God, ci e o Goddess. Se înflăcărează cînd îmi vorbeşte despre asta şi insistă. Mă pune să mă gîndesc la începuturi, la matriarhat, la zeităţile greceşti, la Mother Earth. Problema e că eu încă gîndesc în română, iar el vorbeşte în engleză şi nu mă convinge.

Clerence s-a hotărît: în noiembrie pleacă în Pennsylvania. A primit o ofertă pentru a antrena acolo echipa de baschet a unui liceu. Şi totuşi se gîndeşte la o nuntă în vară.

- I’m seeing Anna tonight. Again. Maybe next year, if you’re here, you will get a invitation.

- You mean… for a wedding?

- Yes, for a wedding. My wedding.

Clerence are o întreagă familie de scriitori. Nu mi-a zis niciodată ce scrie fiecare, dar fiecare scrie ceva. Într-o zi, Clerence era acasă cu ai lui, erau pe canapea, mama lui în dreapta, tatăl lui în stînga. Şi toţi trei scriau. Dintr-odată, mama lui s-a oprit din scris şi l-a întrebat pe Clerence: „You are really happy now, isn’t it?” Atunci, Clerence şi-a dat seama că este într-adevăr una dintre cele mai fericite perioade ale vieţii sale. Şi toată săptămîna care a urmat, Clerence a fost întruchiparea voioşiei.

Clerence a vrut să-i facă Annei o surpriză şi i-a dus un buchet de flori. Anna a fost într-adevăr surprinsă, dar zîmbetul pe care la început l-a avut nu a durat la fel de mult. Totul a devenit dintr-odată foarte serios. Anna a plecat în fugă şi nu a mai dat niciun semn o săptămînă întreagă. Clerence se gîndea că niciodată nu a crezut că un buchet de flori poate să însemne atît de mult.

Clerence se simte nedreptăţit. Anna are o religie foarte strictă şi tatăl ei nu vrea să ştie nimic despre Clerence. Oricum nu ştie nimic despre Clerence. El mi-a mai povestit ceva după asta, dar nu mai ştiu ce pentru că imaginaţia mea a luat-o la galop: îmi închipui o Anna voinică de vreo 30 de ani şi ceva, cu fustă lungă şi capul acoperit cu un văl negru, jucînd fotbal cu Clerence, fotbal american.

Clerence e homeless şi trebuie să mă feresc de el pentru că poate deveni periculos – mi-a spus de curînd prietena mea M.

Şi totuşi, dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.

Publicat în: on at 2:05 pm Comentarii (12)

Exercitiu de respiratie. Jungla.

Timpul se scurgea în picioarele pisicii şi vibra în colţul camerei întunecate. Secundele apăreau intermitent în lumina difuză ce pătrundea prin jaluzeaua geamului izolat de liniştea din jur.
Cu o mână pe podeaua rece, Radu încerca să creeze un vid sub pătura trasă peste cap. Voia să respire toate sufletele părăsite sub o cuvertură de lână la o oră când toate poveştile s-au terminat, toate luminile s-au stins şi toţi părinţii şi-au pedepsit copii prin absenţa lor. Respira regulat cu o determinare plină de viciu, de parcă şi-ar fii sorbit propria persoană din întuneric. Îşi schimbă pozitia. Mâna pierdu contactul cu realitatea în timp ce jungla creştea în interiorul lui, ieşindu-i prin pori. Firicele de lumină tropicală ieşeau de sub pătură. Urmând acelaşi ritual, lumina de afară creştea şi bătea cu degete nevăzute în geam.
Se sculă din pat şi rămase cu privirea pironită asupra degetelor de la mâini.
“Da…”, îşi zise, punându-şi pantofii.
“Da, probabil că da.”, îşi spuse ieşind pe uşă.
“Am să înfloresc de durere”.
Uşa se închise cu nepăsare.
Radu pleca la munca.
Radu era grădinar.

Radu credea în puterea unei cafele, dar nu era in dreptul lui să judece cantitatea de lapte din ea. Aşa că mulţumea aceleiaşi vânzătoare, la aceaşi oră din dimineaţă, pe acelaşi ton neutru, mergând pe o strada îngustă în care putea să-şi audă proprii paşi în creier şi să numere neîncetat sunetele pleoapelor lui. Cu fiecare pas se închidea în sine şi singura metodă prin care comunica cu lumea din exterior era să clipească neîncetat şi să prindă fracţiuni de sunete pe gene. Imaginaţia lui era legată cu fire invizibile de ele, iar atunci când închidea ochii, Radu declanşa explozii de miresme de îngheţată, îngheţată topită în soarele torid şi sufocant, îngheţată ce se amesteca cu imaginea ei şi forma pete de amintiri. Jumătate de faţă sau jumătate de cuvânt apăreau colorate în creioane cerate.

Cu cărţi de colorat îngreunându-i sufletul, ajungea la poarta grădinii lui, unde ispitele nu luau forma unor mere, ci se condensau in colţurile firelor de iarbă. Respira. Învârtea cheia în partea dreaptă, respira din nou şi pătrundea în viata lui de zi cu zi.
Radu respira o dată la fiecare frunză tăiată, tulpină smulsă, petală scuturată. La sfârşitul zilei, îşi nota într-un carneţel numărul de ori în care a respirat, şi-şi făcea procese de conştiinţă. De data aceasta respirase de 102 de ori.

Singurul loc unde îşi permitea să îşi umple plămânii cu voluptatea fluidă a aerului era în camera lui, sub pătura lui, unde nimeni nu-l putea acuza că respiră cu egoismul celor limitaţi.Dar nu o făcea.Îşi promisese şi îi promisese şi ei: până nu se va întoarce, va păstra imaginea ei şi miscările ei în mireasma de pe perna lui. În fiecare noapte îşi aducea aminte cum se respira ţinându-şi respiraţia, ţinând perna langa el.

Dar în ultima vreme respira din ce în ce mai des şi se trezea uneori în mijlocul grădinii lui, îngenunchiat lângă un cireş, lăsându-se fascinat de spectacolul minunat care părea să fi fost dat in cinstea lui, căci numai el se bucura privindu-l. În extazul momentului, respira precipitat, iar mireasma părului ei era înlocuită de moliciunea petalelor de cireş. Atunci dădea aerul la o parte cu palmele făcute căuş, ridicându-se brusc, răzbunându-se pe sine pentru slăbiciunea lui. Tăcea înnebunit de frica să nu cumva să scape şi ultima rămăsiţă a făpturii ei în aerul înconjurător, plin de lumină.
Ajuns acasă, se arunca sub pătura, sufocându-se sub căldura verii. Gândurile lui se contopeau cu marginea păturii şi ajungeau în vârfurile degetelor. Acestea lăsau dâre de oxigen pe cearşafurile încălzite. Se uita la întuneric cu ochi mari, şi simţea iarăşi jungla în interiorul lui cum creşte, cerând soare, veri toride fără mări ori râuri. Dând drumul pernei, îşi înfigea degetele în ochii închişi. Simţea tulpinile ieşindu-i din gură, în căutare de aer, iar florile îi creşteau pe retină, lipsindu-l de tăcerea lui pulmonară, formând labirinturi complicate, în care imaginile se străduiau să intre ca să nu mai iasă niciodată, cerând aer.
Cerând aer.
Radu însă nu mai putea să închidă ochii şi nu mai putea închide imaginea ei în el. Perna se pierdea în desişul de frunze ce îi ţâşneau din unghii la fiecare încercare de a o apuca mai strâns. Dând pătura la o parte, aşeză o mână pe podeaua rece şi rămase inert.
“E o reactie tipică”.
Pentru cine?
“O să treacă”.
Când?
Dar n-a trecut niciodată.

Trecuseră sase zile în care Radu respirase de 180 933 de ori în vidul sau. Respirase toată imaginea ei, care se pierduse în totul din el. Nu o mai găsea cu ochii închişi în întuneric.
Îşi schimbă poziţia. Mâna pierdu contactul cu realitatea în timp ce jungla creştea în interiorul lui, ieşindu-i prin pori. Emana dioxid de carbon cu o rapiditate ce lui i se părea monstruoasă. Închise ochii şi se lăsă pierdut în lumina tropicală.

Pisica începu să se mişte, făcând timpul să stagneze. Secundele nu se mai zăreau îndărătul jaluzelei. Doar lumina de la felinarul de pe stradă se filtra pe podea într-un mod leneş şi plin de indiferenta. Aerul se rarefia iar ochii lui Radu se umezeau. Pornise ploaia torenţială în jungla lui iar plantele se scăldau în întunericul camerei cu pisică, agăţându-se de pereţi.
Venise toamna şi Radu ofilise.
Ceaţa cobora acum în picioarele pisicii.

Publicat în: on noiembrie 30, 2007 at 2:18 pm Comentarii (7)

Cum s-au intalnit Remus si Ramona

Ramona ieşi din bar şi lacrimile înnegrite de rimel începură să curgă sinuos şi nesigur pe obrazul fardat. Le simţea alunecoase, prelingându-i-se pe obrajii reci, ca un stigmat, ca şi cum cineva o zgâria lent, fără ca ea să poată reactiona. Mai fusese părăsită, dar acum avea 25 de ani şi umilinţa îi sufoca orice iniţiativă, iar victimizarea, atât de calmantă altădată, nu mai funcţiona deloc. Pe stradă nu era nimeni. Îi venea să-şi pipăie sânii, să-i strângă dureros. Doar aşa, ca să se convingă. Avea o bluză roz, mai decoltată în spate decât în faţă, dar şi un pardesiu lung, cu mulţi nasturi. Se opri lângă o vitrină, privi în stânga şi apoi în dreapta. Aşteptă să treacă o maşină care nu o claxonă, deşi era în fustă şi era şi blondă şi apoi îşi desfăcu febril pardesiul. Se privi în vitrina farmaciei, dar nu văzu decât un pachet de vată, mare şi pufos aşezat cu grijă pe un suport de plastic şi abia atunci începu să plângă cu adevărat.

Remus îşi privea de ceva timp mâneca sfâşiată a cămăşii. În cap îi zumzăiau o melodie şi tot felul de replici pe care le auzise pe parcursul zilei, dar nu se putea concentra asupra uneia singure. Le răspundea totuşi în şoaptă, printre dinţi. Nu mare lucru, dar i se părea că le pune la punct. „S-o crezi tu”, „Ba pe-a mătii” şi mai ales „Nu îmi dai tu lecţii”. La ultima, vocea i se ridica ameninţător şi Remus dădea din cap, aprobând-o cu fermitate.
Nu înţelegea nimic din ce se întâmplase cu cămaşa lui. Sacoul era despicat până la cot şi Remus începu să râdă. Se opri brusc şi se rezemă de un stâlp. „Vă omor pe toţi”, bolborosi în barbă şi încercă să se aşeze pe jos. Ameţea dacă se redresa, aşa că rămase aplecat cam la 45 de grade. Nu simţea nicun fel de amorţeală. În ochi îi jucau diferite imagini şi cînd voia să le oprească, privea spre reclama luminoasă de la Eurofarm. Atunci totul se limpezea. Simţea doar o înţepătură teribilă în spatele ochilor. Se redresă totuşi si plecă pe strada care i se păru, deodată, foarte scurtă. Încercă să ocolească o băltoacă, dar aprecie greşit distanţa. Urlă, privind stropii de pe pantalonii de stofă. Se simţea în stare de orice aşa că reveni şi îşi propuse să sară peste baltă, cum făcea împreună cu frate-su, Bibi, când erau mici. Piciorul de aterizare îl lăsă baltă şi căzu într-o rână, cu un pleoscăit greoi pe care îl resimţi până în fundul creierului. Privind de la nivelul caldarâmului formele ceţoase de pe stradă, care se apropiau, deocamdată lent, de el, începu să râdă.

Ramona îşi aşeză bretelele de la sutien mai bine şi îşi scoase ultimul şerveţel. Ezita. Nu ştia la ce să-l folosească. Îi curgea acum şi nasul, iar ochii o usturau mai rău decât picioarele pe care le epilase cu eforturi uriaşe pentru că nu mai avea decât o lamă veche în casă. De pe trotuarul celălalt, trei bărbaţi traversară strada spre ea. Unul, ras în cap, cu o moacă de boxeur, învârtea pe mână nişte chei. De obicei, Ramona intra în alertă în tipul ăsta de împrejurări, dar acum era foarte calmă. Îşi dorea ca bărbaţii să se ia de ea şi să îi zică ceva, orice. Corpul i se încordă totuşi, îşi privi picioarele instinctiv şi, deşi nu se vedea prea mult din ele, erau totuşi suficient de expuse la ora aia când nu era nimeni pe stradă, ca să atragă atenţia celor trei masculi. Cei trei se apropiau de ea vertiginos aşa că porni şi Ramona spre ei, cu pardesiul desfăcut, unduindu-se uşor. Cei trei trecură pe lângă ea ca şi cum nici nu ar fi existat, deşi calculase ca întâlnirea să aibă loc fix sub o reclamă luminoasă. Discutau nu ştiu ce despre o oarecare Elena. Nu auzise decât că este „bulănoasă.” Elena, nu ea. „Şi are şi ţâţe, probabil” se gândi ea instantaneu. Îi veni să plângă din nou, dar se abţinu până când mirosul de sudoare amestecat cu cel de spray ieftin se împrăştie în aerul ceţos.

Maşinile trecură pe lângă el cu un zgomot atât de puternic încât sări instantaneu în picioare. I se păru că aveau o viteză supersonică şi că lăsaseră dungi colorate în urma lor. Nişte mici curcubee gazoase.
Se uită după ele şi nu văzu de fapt nimic, doar capetele galbene ale stâlpilor alineate şi disciplinate ca întotdeauna. Zâmbi, deşi se speriase un pic. Porni, clătinându-se, mai departe. Acum strada nu i se mai părea aşa scurtă. Îşi dădea seama că mai are mult până acasă. Începea să tremure de frig şi de nervi. În ochi îi jucau acum luminiţe fosforescente şi avea un gust oribil de alune râncede în gură. Limba i se lipise, uscată, de cerul gurii.
Apoi văzu panoul. Era un bărbat în costum, cu o freză de poponar care îi zâmbea impecabil, cu nişte dinţi albi, ca o chiuvetă şi perfect simetrici. În mână ţinea un carnet de cecuri. Era imaginea perfectă şi incontestabilă a succesului.
„Faci mişto de mine, bă? Ce-mi arăţi alea, te-n gură” se răţoi Remus şi începu să dea târcoale panoului. Voia să-l dea jos sau măcar să-l pocnească cu ceva pe filfizonu’ ăla cocoţat acolo, cu zâmbetul lui de peşte eviscerat. „Îmi dai mie lecţii?” urlă Remus şi sări spre panou, încercând să îl lovească cu pumnul. Atinse marginea de jos şi ateriză în picioare. Îi venea să vomite, dar nu renunţă. Văzuse o pungă de gunoi, cu nişte resturi alimentare ieşind dintr-un tomberon. Desfăcu plasa şi rânji. Un cartof putrezit cu nişte viermi movulii curgând din el, mici progenituri vegetale care creşteau inutile pe tuberculul mort. Remus medită un pic şi se concentră pe greaţa profundă pe care i-o inspira cartoful. Se gândi că aşa îi va creşte şi lui părul, când va fi mort şi se înduioşă o clipă. Bibi sigur o să plângă, chiar dacă acum îi dădea lui lecţii şi îi făcea morală. Îşi dădu capul pe spate cât de mult putu şi ţinti. Îşi simţi, din cauza mişcării bruşte, capul rostogolindu-se undeva pe caldarâm şi o durere puternică în stomac, ca un croşeu înfundat, dar îşi dădu chiar şi aşa seama că a ratat cu mult panoul. Enervat, reveni la punga gri şi începu să râdă încetişor. Era perfect. O roşie. O tomată roşie înnegrită pe o parte şi puţin turtită. Era cu adevărat perfect. Se apropie mai mult de panou încercînd să-l nimerească pe ipochimen fix în gură.
Studie mai multe unghiuri, mai multe pozitii ale mâinii.. „Acum să te văd ce muie îţi iei” scrâşni Remus din dinţi şi mâna i se crispă pe roşie chiar înainte să-şi declanşeze aruncarea atletică. Roşia îi explodă în mână şi sucul se prelinse pe braţ în jos. Remus suspină violent, expirând aerul dintr-o dată ca un balon înţepat cu o andrea. Îi trase câteva picioare tomberonului, însă cum acesta era plin, nu produse efectul scontat, scoase doar nişte sunete grave, dezaprobatoare. Piciorul începu să-l doară şi nu mai avea salivă deloc în gură. Geamul casei la a cărei poartă era aşezat tomberonul se deschise şi o bătrânică ţipă la el: „Beţivule, de ce faci gălăgie, beţivu dracului. Chem poliţia”. Remus se clătină la fiecare inflexiune a vocii ascuţite şi se moleşi de tot. Vru să-şi ceară scuze şi îşi ridică ochii spre geam, dar nu putea focaliza figura bătrânei. Casa se învârtea lent (şi el, o dată cu ea), cam cum văzuse el că arată pământul din cosmos.
„Taci, femeie”, spuse el neconvingător, mai mult pentru sine. „Criminalule” strigă baba şi geamul se trânti. Apoi linişte. Doar picăturile sucului de roşie picând ritmic într-o altă băltoacă, mai mică.

Catastrofă. Ramonei nu îi venea să creadă. Plânse în hohote de data asta, frecându-şi ochii cu furie, lichidând jumătate dintre genele ei blonde şi despicate care i se păruseră întotdeauna inexpresive. „Îmi dai tu mie lecţii cum să mă port cu femeile. Păi tu eşti femeie, fă, nu vezi că nu ai nici ţâţe”. Replica lui Cosmin revenea în forţă şi i se izbea de pereţii craniului ca o minge din cauciuc. O repetă atât de mult încât cuvintele nu mai aveau niciun sens. Rămâneau doar dispreţul infinit din tonul lor, un fel de reziduu sonor care o facea sa isi lipeasca, instinctiv, bratele de piept şi degetul lui aţintit spre bluza ei roz, cumpărată de la un magazin din centrul oraşului, cu 2 zile în urmă, special pentru el.
Şi acum. Acum i se rupsese tocul. E drept că mai avea 20 de metri până la acasă, dar era noroi pe jos. Fix în faţa casei ei, era o baltă imensă în care plutea o frunză. Se vedea de departe, galbenă, aproape strălucitoare. Încercă să facă doi-trei paşi cu papucul fără toc, dar nu se mai putea face nimic. Talpa crăpase şi ea, ciorapii se rupseseră dracu ştie când. Ramona îşi scoase jumătatea de pantof care arăta ridicol, ca un gândac lucios şi o aruncă departe. Tocul îl păstră. Îl ţinea în mână ca pe un stilet.

Remus se împleticea prin părculeţ. Îşi ştersese mâna cu sacoul şi apoi îl lăsase pe tomberon, învelind punga de gunoi legumicol care ieşea aşa mult în evidenţă. Cartea îi căzuse din sacou pe jos aşa că o băgase în pantaloni. Trăsese cămaşa peste. Aproape nici nu se observa. Privi cu scârba câteva seminţe de roşie care îi rămăseseră în palmă şi se şterse rapid de pantaloni. O voce ascuţită îi repeta dispreţuitor în cap: „Mâine ai treabă, mă, neisprăvitule”. Ura cuvântul. Doar bunică-sa îi spunea aşa. „Ai ajuns un neisprăvit ca şi tac-tu”. Se împiedică de bordură şi căzu pe nişte frunze portocalii, şi galbene, în tonuri cadaverice, adunate într-un maldăr lângă trotuar. Miroseau dulceag a pământ şi a fân amestecat cu urină. Remus se întinse cât era de lung şi privi cerul. Era negru.

Remus dădu colţul şi intră pe o stradă cu mulţi copaci. Se sprijini cu mâna de peretele unei case şi încercă să respire adânc. Coşul pieptului îl durea groaznic. Auzi un fâşâit şi ridică privirea. O fată blondă stătea ghemuită, lipită de perete, chiar sub nasul lui. Avea faţa mânjită cu ceva negru şi avea doar un pantof în picioare. Era în fustă şi avea ciorapul drept, rupt până aproape de genunchi. Remus deveni brusc emoţionat.

Ramona îl văzu cu coada ochiului. Era murdar şi avea o privire sălbatică. Cămaşa îi ieşea din pantaloni şi avea în cap frunze uscate. Arăta ca dracu, dar avea o faţă frumoasă, la urma urmei. Încercă să articuleze ceva şi apoi căută rapid o soluţie. Nu avea niciuna, deşi se gândise de mii de ori ce ar face dacă ar fi atacată de un psihopat, noaptea când se întorcea de la vreun chef.

Remus spuse în şoaptă: „uite, mica sirenă”. Recunoscu o clipă că fata era destul de urâţică şi în niciun caz pe gustul lui. O văzu cum se ridică, lent şi priveşte mai întâi neîncrezătoare spre el, apoi parcă hipnotizată în partea opusă, căutând probabil să fugă. „Nu, nu. nu”, zise Remus în şoaptă. „Asta nu se poate”.

Bărbatul îi intinsese mâna. Era murdară, de o stranie culoare roşcată şi brusc i se făcu frig. Picioarele începură să îi tremure. Simţea în bazin un lichid fierbinte.

Remus vorbi în cele din urmă cînd mâna întinsă începu să-l doară. Era răguşit: „Nu vă speriaţi, domnişoară. Eu…” Se opri pentru că i se sculase dureros, iar penisul îi zvâcnea, tasat de carte. Îi zâmbi in lumina clorotica a becurilor stradale, deşi mai degrabă era un rânjet pofticios. „Nu vă fac nimic”, mai apucă să spună, înainte să simtă gustul de vomă. Reuşi să se controleze. Fata tremura. „Serios”, adăugă Remus. Fata încuviinţă rapid.
Remus îi privi bluza aproape transparentă şi sutienul negru. „Sunteţi frumoasă”, mai apucă să zică, deşi îl fulgeră gândul că fata are un piept plat şi o faţă care nu îi spunea nimic. Se aplecă şi vomită ca cu trei icnituri care îi rupseră pieptul în două. Se simţea groaznic. Biata fată. Din cauza efortului, era să urineze pe el. „Vă rog frumos”, spuse el.
Fata se îndepărtase cu 2 metri, dar nu plecase. Era şi greu. Stătea într-un picior. „Ajutaţi-mă”. Fata îl privi lung şi interogativ. „Ţineţi cartea asta. Am o…”, Remus se opri din nou. Tot timpul fusese atent cum vorbea cu fetele. Era „chestia” lui, aşa le vrăjea pe toate. Şi oricum, îi dădea o carte. Era ceva.
„O nevoie”, zise el şi zâmbi din nou, simtindu-si fata ca o foaie de hartie intinsa la maxim. „Durează 2 minute”. Vru să se pişe chiar acolo, dar nu putea de faţă cu ea. „Nu, nu, nu se face” îşi spuse de câteva ori. Mai avea şi o erecţie cât un catarg. Fata luă cartea şi Remus observă că are mâna aspră, ceea ce îl indispuse uşor.

Dădu colţul şi se pişă în arabescuri, cu multă nerăbdare, pe tencuiala crăpată. Se simţea mult mai bine. Se întoarse, dar strada era pustie. Doar un toc părăsit pe caldarâmul murdar, îndreptat cu vârful spre el şi, mai încolo, un perete stropit de sus până jos cu apă noroioasă. „De ce” se întrebă Remus sec şi fără niciun fel de emoţie. Băgă tocul în buzunar cu un gest mecanic. Pe stradă şi în capul lui era o linişte perfectă.


Publicat în: on noiembrie 29, 2007 at 12:58 am Comentarii (12)

ex. 2

Exercitiul 2, e tot un text la alegere. Motivul ar fi sa ne obisnuim cu postarea, vad ca la commenturi toata lumea s-a descurcat. De data asta textul trebuie sa fie nou-nout cu eticheta la guler cum zice cantectul.

zebra.png

P.S.: nu prea ne cunoastem si atunci am nevoie de o poza cu voi insiva si doua-trei cuvinte ca sa deschidem o pagina noua cu zebrutele. Asta pe langa cea pe care o puneti la avatar din optiuni de undeva. Ne ajuta la comunicare.

Cam asta e cu blogul, cam asa o sa functioneze, dar nu sistati feedbackul, e vital pentru zebra.

Publicat în: on noiembrie 28, 2007 at 11:30 pm Scrieti un comentariu

Fara titlu

Dragoş iarăşi s-a îmbătat ca un bou. Sau mai degrabă ca un cal filosofic care este. Dar de data asta vomită cu mai mult sentiment, de parcă doar budei i-ar putea împărtăşi ce se petrece in stomacul şi creierul lui, ceea ce şi face, cu sunete jalnice preluate dintr-o piesă screamo. Peste cîtva timp este ridicat de 3 perechi de mîini, fără corpuri şi feţe, şi aruncat pe un pat sau, oricum, ceva moale.

– Bă! căutati nişte hîrtie igienică sau o cîrpă şi ştergeţi ce-a borît ăsta!- zise prietena nu-ştiu-cui, curăţenia întruchipată, mai puţin pe faţa plină de coşurile, cauză pur biologică, ce reuşeau să se arate de sub stratul gros de fond de ten, ca sfîrcurile ei şcolăreşti, ieşite timid de sub bluza bleu în timpul unei pauze într-o iarnă murdară.

Cineva găsi nişte foi împrăştiate pe covor undeva între geam şi noptieră şi i le întinse cu destulă bunăvoinţă prost mascată.

– No bine, de ce eu trebuie s-o fac pe femeia de serviciu? Încă nu-i nici măcar miezul nopţii! Şi asta-i hîrtie igienică? Factura de la Orange, cursuri de mecanică fină, ” Romanul meu”.. Ooo! Uite şi literatură p-aici! Păcat că s-au consumat primele pagini!

– Nu-u! – se auzi de pe patul cu Dragoş, ridicat într-un cot şi cu o faţă incertă, între un rînjet beat şi dorinţa de a articula cît mai clar consoanele după vocale, sau invers, care se prelungea natural în mîna groasă de ţăran urbanizat, generaţia a doua.

– Stai, bă, acol’ şi dormi, că noi îţi citim doar de la pagina 3, rîse Gicu, clipind des din ochiul stîng, ticul de pe urma vestitei comoţii cerebrale : ” Cum m-am bătut cu 5 din Schei”. – Ia să vedem.. ” .. şi de ce oare nu înţelege nimic cînd mă uit lung la fusta ei plisată, atît de puţin potrivită cu tricoul sport”. Pentru că esti prost, bă! Trebuie să te uiţi la ţîţe şi cur, nu să numeri pliurile. Hă-hă!

– Taci dracului şi dă-mi foile!- Dragoş dădea semne de trezire parţială, ceea ce nu suna tocmai bine, berea si vodka sigur nu mai ajungeau pentru toţi.

– Oo.. Ne şi supărăm! Tu ai scris telenovela asta? Sau ţii un jurnal cu toate ratările tale? Dacă tu şi de la o curvă ceri : ” cele 3 planuri : psihic, intelectual şi fizic”! Băi, mai bine-ţi ştergeam voma de lîngă baie cu romanul ăsta al tău.

Dragoş nu zise nimic. Nici măcar grimasa de student beat nu i se şterse de pe faţă. Se ridică încet, de parcă a uitat cum se merge. Făcu un pas, doi, şi-i trase un croşeu cu stînga. De fapt, nu era atît de beat cum am crezut. Gicu înţelese ce s-a întîmplat abia cînd s-a trezit în urma ciocnirii (plastice) cu podeaua prin care răsunau acum basurile unui house.

– Ce e bă, muistule? Te crezi mare critic, în pula mea? Ai citit vreo carte înafară de “Baltagul” şi “Micul dicţionar al oricărui stelist” ? Ce ştii tu despre literatură?

Dragoş nu se oprea din lovituri simple, dar fixe şi puternice. Gicu deja căuta următoarea poveste pentru următoarea comoţie cerebrală : ” Cum m-am bătut cu 7 din Schei”, ” Cum am fost la un meci din Cupă”, şi totul era roşu, şi doar faţa prietenei nu-ştiu-cui ca o dungă albă, leucocită singuratică, apelînd serviciul gratuit 112.

Publicat în: on at 3:18 pm Comentarii (3)

Şi ce dacă nu e iarnă afară

E mult prea cald cu pătura asta şi nasul e mult prea înfundat pentru a putea respira normal. Vreau să mă întorc pe partea dreaptă (poate aşa o să mi se desfunde şi nara stîngă) şi abia atunci simt mîna grea aruncată peste mine care îmi paralizează orice mişcare. Într-un final, reuşesc să-mi descleştez gura.

- Andrei…

- Hm…

- Andrei, ia-ţi naibii laba de pe mine!

Surprinzător, Andrei se execută şi îşi ridică graţios mîna. Mă întorc pe partea cealaltă, dar realizez repede că proastă alegere am făcut. Îi pot simţi răsuflarea pe faţă, îmi încălzeşte unul din obraji. E caldă şi pute, ea – răsuflarea. Pute a vodcă şi a bere la bidon de plastic, a tutun şi a gumă Winterfresh respiraţie de gheaţă. Pute a budă. Mă răsucesc din nou (nara stîngă s-a desfundat în sfîrşit), rămân pe spate şi încerc să readorm, dar răsuflarea îmi încălzeşte acum celălalt obraz, iar zgomotul ce vine de jos şi care ar trebui să fie muzică, nu mă lasă.

Dintr-odată, uşa se trînteşte de perete şi Matei intră în cameră cu o atitudine de învingător, cu tot c-o sticlă de vin roşu în mînă.

- Scularea, fraţiiiloorrrr! Alarmă de trezire! Nimeni, da’ nimeni, nu mai doarme!

- Marş, bă, de-aici cu sirena ta! mormăie Andrei în plapumă.

- Hai mă, lasă-mă. Tu care ai căzut lat dinainte să se taie tortul, sar şi eu încercând să fiu spirituală.

- Care mă, eu? Nu ştii ce vorbeşti, fetiţo, răspunde Matei indignat.

Apoi îşi lasă preţioasa sticlă pe masă şi se aruncă în mijlocul nostru, înainte ca eu să-l pot atenţiona pe Andrei, pe care îl nimereşte cu cotul în buza de sus. Asta e mult prea mult pentru el, care izbucneşte, se răţoieşte la Matei cu ochii mijiţi:

- Bă grase, tu nu-nţelegi de vorbă bună? Eşti dobitoc sau ce?

- Hai mă, că n-a fost intenţionat.

- Da, dacă era intenţionat ţi-o nimerea şi p-aia de jos, adaug eu – la fel de spiritual

ca mai înainte.

Publicat în: on noiembrie 26, 2007 at 8:51 pm Comentarii (9)

ex.

Seara pe carpeta din sufragerie copiii mergeau la şcoală.
Niciodată nu se plictisea, înainte să adoarmă urmărea atent viaţa colţului de jos al carpetei. Cu faţa la perete, încovoiată în patul mare şi rece, conducea cu degetul copiii la şcoală. Până să găsească un loc care să îndeplinească toate criteriile înfiinţării unei şcoli, copiii mergeau la o şcoală provizorie, care se afla pe plapumă.
Deocamdată avea câteva apartamente, o biserică, şi un spital. Urmărea cu degetul viaţa femeilor gospodine care făceau mâncare şi curat în case şi se plimbau de la una la alta, apoi aducea copiii de la şcoală, îi spăla, îi hrănea, îi punea la joacă, dar nu înainte să-şi facă temele. Apoi adormea mulţumită de ea, de ei, de viitoarea şcoală, de carpeta roşcată din sufragerie.

Publicat în: on at 7:09 pm Comentarii (23)

Zebra nu se încalecă, zebra nu 

e cal 

zebra nu sare, zebra 

nu e capră 

are limba crestată de iarba uscată 

din savană 

zebra e parţial obsedată 

de curăţenie 

i se prelinge saliva 

la colţul gurii 

zebra nu e color 

a mâncat tuburi catodice vechi, 

când era mică

  

zebra e virtuală şi 

paşte tacticos sinapsele noastre moi.

 

Publicat în: on at 5:12 pm Comentarii (12)

START!

Pe locuri, fiti gata, start… STOP… Start fals! Din nou! Concurentul cu numarul 5 este penalizat! La urmatoarea abatare o sa privesti concursul din tribune dragul meu…

Tribuna… hmm… nu suna rau de loc daca stau sa ma gandesc ca macar acolo sunt aparat de ploaie. Si pot cumpara alune de la baiatul acela roscat cu pistrui pe nas care ma tot deranzeaza cand ma pregatesc de starturi cu strigatul lui: “ALUNE, SEMINTE, SUCURI!”. Ah! cat il urasc in acele momente! Dar daca as sta in tribuna cu siguranta l-as iubi pentru ca mi-ar da alune si suc… Doamne cat l-as mai iubi! Eu vreau sa iubesc lumea, eu vreau sa-i iubesc pe toti. Dar oare asta nu e o dovada e idiotenie din partea mea? De ce doar un idiot poate fi bun? De ce e nevoie sa imbolnavim personajele pentru a le face bune? Si pana la urma, oare, simtamantul general nu va fi dominat de mila? Cum poti iubi, cum poti aprecia pe cineva daca iti e mila de el?

GATA!

Nu mai vreau sa fi bun! Vreau doar sa castig cursa aceasta blestemata! Vreau sa fiu ridicat pe brate si aruncat pana la cer! Dar daca nu sunt un om bun, oare cei care ma vor arunca nu ma vor lasa sa cad si sa ma sfaram?

NU!

Ei ma vor iubi caci am castigat!

DA!

Trebuie sa castig!

STOP! START FALS! Concurentul cu numarul 5 este descalificat!

Publicat în: on at 4:57 pm Comentarii (5)

queremos paz

E ciocolata cu martipan. Mi-am amintit ca nu am terminat de mestecat. Nu pot sa vorbesc acum. brb. Gata. Daca vrei ceva dulce iti dau eu pace. Defapt ia-ti singur. Da. Stii ceva? Pleaca din camera mea, ca daca ma enervez nu va mai exista picior de zebra pe creieru meu. Dar ia totusi o bucatica de cioco pentru drum. Hopa! Ai scapat-o. Bafta. Alta nu mai e. Da’, esti culmea! Chiar trebuie sa plangi? Hai mah…Ia alta bucata ,ce naiba. Da n-o manca acuma! Offf….Acum n-o scoate din gura…Da’ alta nu-ti mai dau! Acuma de ce mai bocesti? Frate, o bucatica mai am si eu, si mi-o iei? Mda…Hai gata.

Pace.
Am fi putut continua cearta la nesfarsit, dar mi-a mancat ciocolata si scop sa ma cert nu mai am.
Dar sunt gata pentru cununie. Tata ma vezi? Mama, doamne cimpanzeu, esti mandra?Mi-am luat un hipopotam tenor, si zvonurile spun ca e cel mai bun. L-am gasit intr-un geamantan, impachetat intr-un pachetel si-n pachetel intr-un plic.
La inceput pana l-am umflat a durat, ca se tinea scai dupa mine. Credea ca-s ma-sa.Vai! Dar l-am cerut. A ras la inceput, da s-a hotarat pana la urma. A realizat ca ma-sa e geamantanul si asa am trantit-o in primul rand la cununie.
Dar i-am spus. Adio balti, noroi si alte bucurii marunte.
Si atunci mi-am pus copitele in cap. Da. Ma iubeste. Si varu-sau porcu,i-a tinut partea. Si dadea..si dadea…etc.etc.
Hai bai! sa facem pace,ce dracu?!
Ar cam fi timpul.

Publicat în: on at 10:41 am Comentarii (12)

Nu fi animal domestic.

Am un bax de bere.
Voiam sa incep cu ceva poetic si m-am gandit ca aceasta afirmatie o sa electrizeze mase intregi, o sa emotioneze inimi de calcar rezistente la actiunea terminatoare a Calgonului, o sa faca majoretele sa-si agite pompoanele mai cu patos si o sa starneasca interjectii de admiratie la adresa persoanei mele.
Daca deja se gandeste cineva ca “Bah, ce tot ciufulesti barzoiul aici.Nu ma’ntere! Vreau pornografie, vreau crima, vreau rupere, frate!” atunci inseamna ca se repede ca vaca in lanul de micsunele si nu ma lasa sa termin.
Vaca pe loc repaus.
Am si parinti.
Inima mea bate la unison cu inimile dozelor de bere. Le simt cum palpita sub invelisul fragil, simt dorinta lor, deja le simt gustul si as vrea sa le am pe toate deodata intr-o orgie fara capat in care sa degust din fiecare si nimeni sa nu protesteze cand afirm cu dezgust:”Toate sunteti la fel…”.
Poftim pornografie usoara la ore decente.
Dar stiu ca nu e posibil.
Am si parinti.
Dar am si demnitate. Daca nu pot fi ale mele, nu vor fi ale nimanui. Le voi privi cum isi dau ultima suflare, cu spume la gura si miscari spasmodice. Imi propun sa rad malefic, in timp ce cu o urma de indoiala o sa le arunc carcasele strivite intr-o punga de plastic si o sa le arunc la marginea unei paduri(echipament de camuflaj necesar.).
Poftim crima organizata.
Dupa acest inceput promitator de mic tiran, imi voi ineca amarul in placeri mai ieftine si mai intunecate gasite la colt de strada, care isi vand hoitul semibaban in ambalaje stralucitoare. Sorbind cafeaua ma voi consola cu gandul ca imi este mai bine fara ACEL bax de bere. Si totusi ma doare inima cand zic asta. Sper sa nu fie cadere de calciu.
Ispita se iveste din nou. Iadul este doar reclama mascata la aer conditionat. Cu pleata in vantul artificial sarbatoresc plecarea alor mei. Ar trebui sa urmeze partea in care zic:”Poftim rupere in stil boschetar slash barbar.”, dar nu voi face asta. Timpul si delicatetea nu-mi permit. Asta si faptul ca a trebuit sa-mi cumpar ziar de dimineata ca sa vad in ce an suntem.
Acum vaca poate porni la pas alergator prin papusoi. Voiam sa scriu despre altceva. Ma rog,am acoperit cateva aspecte esentiale din ciclul “bautura, mancare, futai.”.Asa ca imi urez bun venit in Proiectul Zebra. Eu voi fii responsabil cu disectia. Deja mi-am pregatit sacii de plastic. Scot un sunet diafan.
Poftim.

Publicat în: on noiembrie 25, 2007 at 10:13 pm Comentarii (15)

O noapte ca o proză scurtă

Tu

Stai şi-ţi priveşti adidaşii prăfuiţi. Ţi i-ai luat cu doar doua saptămâni în urmă şi, cum urăşti încălţările noi, profiţi de această ocazie ca să-i faci să arate de parcă ar avea un an vechime. Îţi repeţi acest lucru deşi ştii că nu-i tocmai adevărat, că i-ai încălţat pentru că nu aveai ce altceva să îţi iei în picioare şi că nu te-ai gîndit nici o clipă la tot nisipul pe care îl vor răscoli în această noapte. Stai şi te uiţi la adidaşii tăi care acum sunt albi de la nisipul fin depus pe ei şi te întrebi care este, de fapt, culoarea lor adevărată. Nu este o întrebare sinceră, pentru că ştii prea bine că e verde, e doar un mod stupid de a te testa, de a vedea cât de beat eşti cu adevărat. E târziu, e deja 4 şi tu nu ai reuşit să te îmbeţi. Te uiţi deznădăjduit în jurul tău.

Ea

Stă întinsă şi priveşte în sus, spre cer, fără să se mişte. Nu mai e noapte demult dar nici dimineaţă nu e încă. Dacă se străduieşte zăreşte ceva sclipind pe cer, ceva ce ar putea fi o stea. Îmi trebe ochelari – îşi spune, în timp ce continuă să fixeze acel punct luminos. Ar vrea să ştie cât e ceasul dar nu îndrăzneşte să se mişte de teamă să nu-l trezească. Deşi se îndoieşte că ar dormi, continuă să stea nemişcată, de parcă nici măcar certitudinea asta nu ar vrea să o aibă. Încearcă să privească cu coada ochiului spre dreapta ei dar nu vede nimic, decât acelaşi cer tot mai albăstrui şi mai luminos. Încearcă să se concentreze, să-i audă măcar respiraţie. Nimic. Pentru o clipă se întreabă dacă mai e lângă ea. Ar putea la fel de bine să fie singură şi dacă ar întinde mâna să descopere un spaţiu gol lângă ea, aşa cum se întâmplă în filme. Tot atât de bine e însă să nu verifice, să se prefacă că nu-i pasă. Fixează din nou punctul acela luminos, spunându-şi că, în momentul în care va dispărea va fi deja dimineaţă şi doar atunci se va ridica şi va pleca spre casă.

Tu

Stai jos şi priveşti în jurul tău. Toată lumea pare beată. E trecut de 4, poate fi chiar 5 după câtă lumină e, şi tu nu înţelegi ce ai făcut greşit de nu-ţi iese. Te ridici hotărât, te mişti precaut printre trupurile ce se răsucesc convulsiv în jurul tău şi ajungi la bar. Urli la barman să îţi dea o sticlă de vin, insişti asupra tipului de vin pe care îl vrei, de parcă barmanul ar fi cel mai beat dintre toţi sau ca şi cum ar încerca să te păcălească şi să-ţi dea altceva, să rămâi tu singurul treaz din acea noapte. Te întorci triumfător la masă cu sticla în mâna. Nu ai mai cerut pahare pentru că ştii că nu mai ai cu cine să bei. Te aşezi din nou şi bei un sfert din sticlă. Te uiţi la persoana din faţa ta. Parcă o ştii de undeva.

Ea

Steaua pierise demult, dar ea continuă să stea nemişcată. Simte cum frigul începe să-i cuprindă picioarele şi, deşi, cu un singur gest le-ar putea acoperi cu un colţ de cearșaf, continuă să stea nemişcată. Renunţă să mai privească cerul, uită de steaua a cărei dispariţii o aştepta cu înfrigurare, uită să mai ţină ochii deschişi. Se gândeşte pentru o clipă că este deja zi, că oamenii vin la plajă, unul câte unul, îi vede apropiindu-se de mal, întinzându-şi prosoapele, aşezându-şi umbrelele, sunt din ce în ce mai mulţi, le pierde şirul şi e gata să se piardă printre ei, stă întinsă la soare şi e pregătită să se bronzeze când cineva se aşează în faţa ei şi îi face umbră.

Tu

Te uiţi la ea şi îţi dai seamă de unde o ştii. A fost tot timpul cu voi. Cineva îţi spusese că e cea mai de treabă fată din câte cunoscuse. Dar nu mai ştii cine spusese asta şi la ce se referea mai exact. O priveşti mai atent căutând urme ale omului de treabă pe faţa ei. Are părul prins cu o cordeluţă albă, dar nu în felul acela şcolăresc ci într-un mod foarte complex şi ciufulit în acelaşi timp. Nu ştii exact de ce, dar te gândeşti la papucii tăi. După acest gând renunţi să o mai priveşti. Mai bei din sticlă jumătate din ce mai era şi te uiţi după un pachet de ţigări. Masa e goală. Singura persoană care fumează şi care, de altfel, nu stă cu capul pe masă, e ea.

Ea

Deschide ochii dar nu vede decât cerul acum albicios şi strălucitor. Deasupra ei simte presiunea pe care el o pune pe trupul ei. Ştie că e acolo, deşi nu-i vede faţa. Pentru o clipă se gândeşte dacă l-ar recunoaşte şi acest gând o face să zâmbească. Îi simte părul cum îi gâdilă bărbia şi buzele cum îi umezesc şi răcesc pielea gâtului. Un fior de frig îi străbate trupul lăsându-i în piept un nod, ca un hohot de râs înăbuşit. Se cuibăreşte mai bine sub trupul lui un pic cam greu şi, pentru o clipă se gândeşte că poate ar trebui să-i răspundă, să-l ia în braţe, să-l mângâie poate pe spate. Curând acel ceva ca un hohot de râs se transformă în ceva cald si moale ce se răspândeşte în tot trupul şi ea se trezeşte cu mâinile încolăcite în jurul spatelui lui. Când el încearcă să o sărute pe gură ea îşi întoarce capul spre stânga fixând corturile din depărtare cum stau împrăştiate ca nişte cocoaşe de cămile abandonate. Îşi simte buzele încleiate în lipici cu gust de vin. Are o senzaţie vaga de amorţeală în stomac în timp ce continuă să pivească spre cerul unde fâşii de lumina sunt sfâşiate de fişii de umbră.

Tu

Termini de băut sticla şi te apleci peste masă. Nu vrei să vorbeşti cu ea dar vrei să-i ceri o ţigară. Să o încerci. Să vezi dacă e adevărat. Te apleci deci peste masă, simţi cum aceasta se mişcă sub tine, al dracului e ăla care face pe isteţul, dar continui să stai aşa ca şi cum, dându-ţi seama de ceea ce se întâmplă va fi suficient să-l facă să termine. Te sprijini în mâna dreaptă şi stai aşa câteva secunde să vezi dacă ai avut dreptate. Masa e stabilă. Te pregăteşti să-i arăţi tipei din faţa ta gestul cu cele două degete apropiate şi depărtate succesiv de buze, când îţi dai seama că mâna care urma să ducă la îndeplinire complicata misiune susţine toată greutatea trupului tău. Te uiţi la ea cu încordare, se uită şi ea la tine dar nu scoţi un cuvânt.

Ea

Mâna lui alunecă peste bluza de mătase alburie, atingându-i sânul, iar ea e atât de surprinsă încât îşi dă capul pe spate ca şi cum aşa totul ar fi fost mai uşor de suportat. Ca în filme. Undeva în depărtare zăreşte acoperişurile roşii şi un pic mai în faţa cineva mergând alături de un câine. În rest, nimeni. Sesizându-i mişcarea, bărbatul îi prinde bărbia între buze şi o trage spre el. Ea se uită în ochii lui. Doi ochi căprui ce privesc printre pleoapele uşor înroşite de nesomn. Se uită adânc în ei şi la început nu vede nimic dar apoi îşi dă seama că se poate vedea la fel de bine pe ea însăşi, cu părul ciufulit pe frunte şi nasul un pic mai mare decât îl ştia de obicei. Mâna lui continuă să se rostogolească peste sâni până la mijloc şi înapoi. Într-un târziu ajunge sub bluză şi capul lui alunecă uşor urmărind traiectoria mâinii. Ea îşi îndreaptă din nou privirea spre cer fără să zică nimic.

Tu

O priveşti insistent şi te întrebi de ce dracu se preface că nu înţelege. Ochii tăi urmăresc cu aviditate drumul ţigării, acel dus şi întors între gura ei şi scrumieră şi tu care erai pe punctul de a-l imita simţi cum te prinde o ciudă teribilă. Te aşezi şi priveşti sticla goală. Începi să-l înjuri pe ăla care ţi-a băut-o şi temându-te că ea te-a auzit îi fluturi sticla demonstrativ. În clipa aia îţi dai seama că ai mâna liberă şi începi să-ţi loveşti cu disperare buzele cu cele două degete care ţi-au mai rămas libere şi cu sticla care stă spânzurată între celelalte trei. Ea întelege ce vrei şi-ţi aruncă amuzată pachetul de ţigări. Te emoţionezi când o vezi râzind şi te grăbeşti să scoţi o ţigară gândindu-te că, într-adevăr, e cea mai de treabă fată din câte ai văzut tu vreodată.

Ea

Îşi ridică mâna dreaptă şi o lasă pe capul lui. Are părul aspru şi printre firele de păr şi pe pielea capului simte asprimea nisipului. În momentul în care mâna lui a început să-i ridice fusta, şi-a ridicat capul şi a privit peste trupul bărbatului. Undeva în depărtare, acolo unde apa înghite cerul, soarele întârzia să răsară. Se vedeau în schimb tronsoane de lumină şi altele de umbră ca şi cum nişte nori nevăzuţi ascundeau lumina. Un prieten îi explicase odată că erau, de fapt, munţii cei care blocau lumina şi îi spusese chiar şi despre ce munţi era vorba dar ea uitase şi oricum nu fusese nicodată bună la geografie. În clipa în care îşi lasă din nou capul pe spate aude un zgomot de fermoar şi clincănitul pe care numai nasturii de la blugi îl fac când sunt desfăcuţi. Ea închide ochii şi simte cum amorteala aceea din stomac devine tot mai persistenta şi mai dureroasă.

Tu

Te scotoceşti prin buzunare după o brichetă. Te gândeşti că probabil ai pierdut-o şi abea apoi te gândeşti că tu, de fapt, nu fumezi. Te uiţi deznădăjduit spre ea, ca şi cum te-ar fi ghicit dar în loc de asta vezi flacăra roşiată ce pâlpâie în vârful pumnului ei închis. Te gândeşti că e un fel de vrăjitoare şi că ea trebuie să fie cea mai de treabă vrăjitoare din câte ai văzut tu până atunci. Tragi foc prin ţigară şi te gândeşti că şi tu trebuie să fii un fel de vrăjitor, asta chiar imediat înainte să te îneci. Scoţi ţigara din gură, tuşeşti până simţi că nu mai ai plămâni ci o groapă adâncă plină de fum. Te uiţi la ţigară de frică să te uiţi la ea şi vezi că e plină de sânge la fel ca şi degetele tale. O arunci cu frică în scrumieră şi te uiţi spre ea, dar constaţi cu spaimă că cea mai de treabă fata din lume plecase deja. Îţi priveşti din nou mâinile însângerate. Nu te-ai bătut. Ştii sigur că nu te-ai bătut. Şi în fete nu ai dat niciodată. Continui să te uiţi uluit la locul gol din faţa ta şi te întrebi dacă fata aceea cu freza ca papucii tăi a existat cu adevărat. Doamne ce beat sunt – îti zici în timp ce încerci să te ridici ţinând bine banca ca nu cumva cineva să încerce iar vreo glumă proastă.

Ea

Simţind-o mişcându-se sub el, bărbatul şi ridică capul spre ea. Ea îi fixează privirea în timp ce cu cealaltă mână caută prosopul pe care îl lăsase pe geantă. Îl trage cu un gest hotărât asupra capului lui. El îi atinge nasul cu buzele după care îşi îngroapă faţa între urechea şi umărul ei. Trupul lui îi apasă tot mai tare burta şi sânii în timp ce picioarele acum dezvelite simt răcoarea dimineţii. Sub prosop, respiraţia lui îi abureşte pielea iar a ei împinge ritmic prosopul în sus şi în jos. Miroase a apă de mare, a nisip şi a căldură ca şi cum soarele ar fi fost deja pe cer şi ar fi înmuiat toată umezeala nopţii în ritmul respiraţiei lor. Simte cum ghemul acela de amorţeală dureroasă explodează şi se împrăştie sub form unor valuri de moleşeală în tot trupul sfărâmat sub mişcările lui.

Tu

Te gândeşti să o cauţi cu privirea prin mulţime dar îţi dai seama că nu mai e mulţime, că, de fapt, nu mai e aproape nimeni şi că afară e deja lumină. Rămâi o clipă în picoare şi îţi piveşti adidaşii care la lumina dimineţii par două cutii de bere călcate în picioare, părăsite pe nisipul rece şi umed. Îţi priveşti picioarele cu atenţie şi devii tot mai conştient că e lumină şi că lumea a început, aşa cum era şi firesc, să se învârtă în jurul papucilor tăi. Te aşezi jos, direct pe nisip şi înainte să începi să vomiţi, te întrebi dacă nu cumva bate vântul şi din ce direcţie. Cauţi în buzunare un şerveţel şi cum nu găseşti întinzi mâna după nişte nisip dar gura ta e mai rapidă decât mâna şi se şterge recunoscătoare de umărul tău. Te ridici căci nu mai suporţi mirosul, şi sub lumina strălucitoare a soarelui pe care îl intuieşti în spatele tău dar nu îndrăzneşti să-l priveşti, te îndrepţi agale spre casă.

Ea

În clipa în care el încetează să mai mişte, zgomotul valurilor şi lătratul unui câine năvălesc sub prosop. El se desprinde de ea şi se trage alături. Prosopul cade şi el şi aerul rece şi lumina îi pătrund în nări şi în ochi. Se ridică în coate şi priveşte spre mare. Se ridică în fund. Îşi zăreşte chiloţii îngropaţi pe jumătate în nisip. Îi ia şi îi bagă în geantă. În acelaşi timp îşi aprinde o ţigară dar nu înainte de a râde satisfăcută. Nimeni nu o întreabă de ce râde. Când îşi termină ţigara şi se ridică să plece nu mai e nimeni lângă ea.

Era o cămăruţa foarte mică în care nu intrau decât un pat şi o masă. Primiseră o singură cheie care rămăsese la el. El era sau avea să fie, în curând, cap de familie. Când a ajuns acasă şi-a dat tricoul jos şi s-a aruncat în pat fară să se mai gândească la nimic. La puţin timp după ce a adormit a apărut ea. Şi-a scos fusta care i se lipea de picioare şi a aruncat-o într-un colţ. A căutat o pereche de chiloţi după care s-a asezat în pat lângă el. I-a privit buza spartă pe care se uscaseră sânge, vomă şi nisip după care s-a întors cu spatele şi a început să plângă uşor.

Publicat în: on at 9:56 pm Comentarii (5)

Titlurile lungi ma excita. Confesiunile pisicii de mare

Nu mai stiu sa incep lent, sa adun grauntele zilei si sa le framant domol in pamant sa creasca. Stiu doar sa incep direct. Am inceput de mult sa-mi pierd timpul cu mine. Am inceput sa-mi confund capriciile cu nevoi si fac economii in zadar. Si n-am fir epic, niciodata n-am avut unul oricat s-ar fi straduit prietenii mei. Am inceput sa-mi numar ridurile in loc sa-mi numar amintirile, am inceput sa-mi numar amintirile in loc sa-mi numar visele. Dar nu mai e loc de mine in viata mea si ma oftic ca la balci cand ratezi rata aia previzibila. Ma dor unghiile si parul, ma dor pietrele si scoicile iar la manichiura mi-au spus ca ei nu fac scoici. Am inceput sa-mi imaginez nepotei verzi; cred ca ma voi intelege mai bine cu ei decat cu mine. Dar nu pot face copii daca nu ma iubesc. Am inceput sa-mi ridic sanii mai sus. Iar rochita din liceu mi-a ramas mica. Iar rochita din liceu mi-a ramas mica. Rochita.

Publicat în: on at 2:51 am Comentarii (4)

Povestea lui Manu

Pe scurt. Povestea lui Manu. Nu e neapărat o poveste, dar cum lui Manu îi place tot ceea ce are vagi reminiscenţe literare, o să o numim poveste. Manu are câteva obsesii. Lui îi place să fie inteligent. De asta când iese în oraş, exersează mai întâi rictusul. Rictusul este după cum urmează. O privire fixă, uşor mijită. O mişcare imperceptibilă a sprâncenei stângi, o crispare fină a buzei de jos care se accentuează pe măsură ce privirea devine metalică, inflexibilă. În fine, concentrarea maximă pentru a obţine efectul dorit. Rictusul: arma inteligenţei şi a superiorităţii.

Înapoi la poveste. Inteligenţa este, dacă ar sta Manu să o definească, întotdeauna negativă.

De exemplu, azi. A băut cacao cu lapte. A mâncat pâine cu gem. A vărsat cacao pe masă. A şters-o cu cotul. Şi-a pus gem în barbă. Şi totuşi Manu urăşte emo, are teorii despre„decenupoţibombardaoameniînnumelelibertăţii” şi despre toate celelalte subiecte fierbinţi. Este un paradox. Tot ceea ce produce Manu în jurul lui, atunci când încearcă să facă ceva iterativ, este supus erorii. Tot ceea ce produce Manu atunci când critică şi când îi ascultă pe ceilalţi vorbind,. este profund inteligent. Inteligenţa este negativă, doar ceea ce o precedă şi o întăreşte este pozitiv: rictusul, pufniturile dezaprobatoare, dispreţul.

A doua obsesie: Manu se masturbează la greu. Ar vrea ca toate fetele perfecte să fie penetrate mental de scenariile sale şi să geamă în acord cu ideile sale imprevizibile şi percutante. Să-şi mângâie sânii lasciv, în timp ce el le sfâşie latexul cu o conexiune spectaculoasă. Să îi şoptească numele diminutivat viril, iar el să le răspundă cu rictusul său dur.

Povestea continuă. Manu s-a masturbat ieri. Nu şi-a făcut laba deoarece el se gândeşte şi la satisfacţia celei pe care o fute mental, iar reflexivul din a-şi face e inutil. „S”-ul e mai discret. Se contopeşte practic cu verbul. A ejaculat în aer, spermatozoizii se învârteau în jurul cozii, se încolăceau şi se despărţeau aleatoriu. Fără să-şi vorbească. Ca în viaţă, ca într-un cuplu. Ca în flirturile din baruri şi finalurile lor tensionate, dar previzibile.

Sperma într-o cantitate impresionantă şi, a observat Manu, extrem de diluată, a căzut cu un zgomot puternic, i s-a părut lui, ca o împuşcătură într-un garaj gol, pe coperta cărţii. Coperta lucioasă a unei cărţi primite de la Ramona. Ramona care l-a privit adânc în ochi şi i-a spus că nu e ca ceilalţi. Că are ceva special. Un aer definitoriu şi sexi. Sperma a împroşcat numele autorului, acoperind în întregime L-ul şi jumătate din H. A rămas doar Coelo şi o liniuţă singură, tristă şi cumva rebelă. Ca şi Manu, ca şi puţa lui rebegită.

Manu a şters rapid sperma cu mâna. Coperta lucioasă l-a trădat şi fâşiuţe de hârtie i-au urmat fascinate sperma amestecată cu salivă. Paolo Co şi un fond gri. Tot ce a mai rămas din nume.

Manu s-a tras de puţă şi a decis: este un nume mai bun ăsta. Un nume mai concis, mai adânc, mai direct: Paolo Co. Ca şi Manu. Da, a zis Manu şi şi-a încercat rictusul, dar nu şi-a dat seama că îl avea deja.


Publicat în: on noiembrie 24, 2007 at 12:18 pm Comentarii (10)