Nu mai stiu sa incep lent, sa adun grauntele zilei si sa le framant domol in pamant sa creasca. Stiu doar sa incep direct. Am inceput de mult sa-mi pierd timpul cu mine. Am inceput sa-mi confund capriciile cu nevoi si fac economii in zadar. Si n-am fir epic, niciodata n-am avut unul oricat s-ar fi straduit prietenii mei. Am inceput sa-mi numar ridurile in loc sa-mi numar amintirile, am inceput sa-mi numar amintirile in loc sa-mi numar visele. Dar nu mai e loc de mine in viata mea si ma oftic ca la balci cand ratezi rata aia previzibila. Ma dor unghiile si parul, ma dor pietrele si scoicile iar la manichiura mi-au spus ca ei nu fac scoici. Am inceput sa-mi imaginez nepotei verzi; cred ca ma voi intelege mai bine cu ei decat cu mine. Dar nu pot face copii daca nu ma iubesc. Am inceput sa-mi ridic sanii mai sus. Iar rochita din liceu mi-a ramas mica. Iar rochita din liceu mi-a ramas mica. Rochita.
Titlurile lungi ma excita. Confesiunile pisicii de mare
The URI to TrackBack this entry is: http://proiectulzebra.wordpress.com/2007/11/25/ex-1-pascu/trackback/
Nice. Mai ales pana la “ma dor pietrele si scoicile”. Asta suna prea nichitastanescian si nu e un compliment. Apoi as zice ca tipul asta de divagare semipoetica are un defect: poate continua la nesfarsit, daca nu stii sa il canalizezi. Dar tu o sa stii
asta si trebuia, sa dea impresia de nesfasit. partea emo-penibila se datoreaza orei (4 am) la care am scris-o, dar la fel si restul textuletului, deci e egalitate
Lasa ca e bine. E alta directie, macar. Numai incearca sa le dai o forma oarecare.
In alta ordine de idei, nu facem si noi niste reguli sau macar un forum sau, daca stii cum, un shoutbox. Pe viitor, asa.
si pe mine m-a deranjat imaginea cu scoicile și pietrele. m-a șocat un pic să descoper că scrii din perspectiva unei fete. dacă nu ai scris cumva din perspectiva unui băiat cu sâni care purta rochii când era mic. oricum ar fi sunt curioasă să văd cum te descurci mai departe.