E mult prea cald cu pătura asta şi nasul e mult prea înfundat pentru a putea respira normal. Vreau să mă întorc pe partea dreaptă (poate aşa o să mi se desfunde şi nara stîngă) şi abia atunci simt mîna grea aruncată peste mine care îmi paralizează orice mişcare. Într-un final, reuşesc să-mi descleştez gura.
- Andrei…
- Hm…
- Andrei, ia-ţi naibii laba de pe mine!
Surprinzător, Andrei se execută şi îşi ridică graţios mîna. Mă întorc pe partea cealaltă, dar realizez repede că proastă alegere am făcut. Îi pot simţi răsuflarea pe faţă, îmi încălzeşte unul din obraji. E caldă şi pute, ea – răsuflarea. Pute a vodcă şi a bere la bidon de plastic, a tutun şi a gumă Winterfresh respiraţie de gheaţă. Pute a budă. Mă răsucesc din nou (nara stîngă s-a desfundat în sfîrşit), rămân pe spate şi încerc să readorm, dar răsuflarea îmi încălzeşte acum celălalt obraz, iar zgomotul ce vine de jos şi care ar trebui să fie muzică, nu mă lasă.
Dintr-odată, uşa se trînteşte de perete şi Matei intră în cameră cu o atitudine de învingător, cu tot c-o sticlă de vin roşu în mînă.
- Scularea, fraţiiiloorrrr! Alarmă de trezire! Nimeni, da’ nimeni, nu mai doarme!
- Marş, bă, de-aici cu sirena ta! mormăie Andrei în plapumă.
- Hai mă, lasă-mă. Tu care ai căzut lat dinainte să se taie tortul, sar şi eu încercând să fiu spirituală.
- Care mă, eu? Nu ştii ce vorbeşti, fetiţo, răspunde Matei indignat.
Apoi îşi lasă preţioasa sticlă pe masă şi se aruncă în mijlocul nostru, înainte ca eu să-l pot atenţiona pe Andrei, pe care îl nimereşte cu cotul în buza de sus. Asta e mult prea mult pentru el, care izbucneşte, se răţoieşte la Matei cu ochii mijiţi:
- Bă grase, tu nu-nţelegi de vorbă bună? Eşti dobitoc sau ce?
- Hai mă, că n-a fost intenţionat.
- Da, dacă era intenţionat ţi-o nimerea şi p-aia de jos, adaug eu – la fel de spiritual
ca mai înainte.
Ioana, scena ta de post-chef are, zic eu, câteva mici probleme. Prima ar fi poziţionarea temporala a naratorului-personaj. Înţelegem ca e vorba de o «aducere in prezent » a intamplarilor, naratorul ştie ce s-a întâmplat, ne povesteşte acum, conştient de timpul trecut al realităţii evnimentlor. Pe de alta parte încearcă sa introducă in poveste senzaţii/gânduri de atunci ca si cum le-ar trai acum. Deci : Vreau să mă întorc pe partea dreaptă adică « mi-am propus sa mă întorc » si (poate aşa o să mi se desfunde şi nara stângă) adică in acest moment îmi doresc sa mi se desfunde nara. Probabil ca fara paranteze (of paranteze sau puncte puncte !) si poate cu o menţiune intr-un fel sau altul a timpului afirmaţiei/gândului nu ar exista senzaţia de ruptura a planurilor.
A doua tine de imprecizia (nu e căutata !) a exprimării. Pe de o parte Andrei are o laba naibii peste personajul nostru, pentru ca apoi sa ridice graţios o mana, evident tot a lui.
Imprecizia e uneori data de o topica cumva defectuoasa si neproductiva : Dintr-odată, uşa se trânteşte de perete şi Matei intră în cameră cu o atitudine de învingător, cu tot c-o sticlă de vin roşu în mână. Cred ca partea de după ultima virgula trebuia sa stea eventual înainte de Matei, pentru ca altfel strici tot farmecul ironiei.
La fel, nu cred ca cineva se poate arunca in mijlocul nostru si noi suntem doi. Expresia de obicei se refera la un grup, o mulţime.
O alta problema, autoironia se face cu toata inima sau deloc. Spunând despre ea că e spirituală, şi încă de două ori, naratoarea nu ne convinge că chiar aşa e. Dacă prima dată ar fi fost amuzant (deşi observaţia ei nu e cine ştie ce, oricum nimic din ce ar putea fi spiritual sau din contră, pentru a funcţiona autoironia), a doua oară e chiar nepotrivit şi imprecis.
Citind “iar zgomotul ce vine de jos şi care ar trebui să fie muzică, nu mă lasă” mi-a venit in minte prima poezie pe care am invatat-o cand eram mic: Sergentul lui Alexandri – Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă! Amuzant intertextul si involuntar.
evident ca nu e nici un intertext, sper ca e clar!
Textul e un fragment si de asta tot ceea ce pare neizbutit aici se poate rezolva intr-un spatiu mai generos. Naratoarea poate fi oricum, la fel si ceilalti doi. Altfel, sunt stangacii, la nivel de captura a realitatii, daca se poate spune asta si Misu le-a sesizat foarte bine. Poate a cam exagerat cu spiritul de observatie, dar in principiu din unghiul asta ar trebui sa revizuiesti textul.
) Uite: “vreau sa ma duc la toaleta, poate asa nu o sa ma mai doara burta”. E foarte prezenta senzatia.
Mie mi se pare ca dintre cei trei, naratoarea vorbeste cel mai sau cat de cat firesc. Ceilalti doi sunt niste conventii livresti, fara sare si piper. Deocamdata. Pune-ti intrebarea de ce ar interesa pe cineva aceasta naratoare sau acesti doi prieteni cat timp nu te-ai gandit foarte serios ce e cu ei si de ce sunt importanti sau “ofertanti estetic”. Asteptam continuarea.
Problemele narative nu mi se par atat de proeminente si nu am vazut nicio referire la vreo analepsa etc. E doar vorba de o senzatie, Misu? (pai vad ca ai timp liber. ia uite ce ditamai cearsaful ai postat
him
s-ar putea sa fie senzatie
cred totusi ca daca ma “observ” pe mine atunci ca vreau sa fac ceva, nu prea mai am voie sa adaug s-ar putea sa produc ceva cu aceeasi ocazie. cred ca e neclar.
cand zici vreau sa ma duc la toaleta… insemana ca evenimentul se va produce si consecinta lui e probabila. in textul ioanei insa evenimentul se produsese cu certitudine, singura variabila ramanea nara.
dar ai dreptate, nu e o problema atat de grava, cat timp e singulara.
si timp, din pacate, am putin, adica intre, eu stiu, 6 si sase jumate, poate inca ceva pe la ora asta.
asta e.
Cand mai mergi pe la Adelu. Ea invata si citeste, tu bloguiesti/bloggaresti.
Perfect de acord cu “autoironia”.Folosind-o stangaci, risti sa te autironizezi de-a binelea si involuntar.
dupa ce am postat m-am tot uitat la comentarii si nimic nimic. apoi, dintr-o data, comentariul lung si consistent al lui misu
si m-am bucurat. pentru a lamuri un pic lucrurile (de fapt, cred ca le incurca mai tare, nu-i asa dan?), textul nu e un fragment dintr-o bucata mai mare, desi asta ar fi prima senzatie. el este de fapt un text tare vechi de pe vremea acelui curs de scriere creatoare la care v-am fost “eleva” 
nici nu mai stiu care a fost tema. e un text un pic modificat si postat cam pe fuga.
acum, cu ruptura aceea a planurilor – eu chiar nu o simt. am tot recitit textul si nu o percep.
legat de imprecizia exprimarii – perfect de acord, sunt stangacii si nu sunt singulare.
iar in ceea ce priveste autoironia, era o incercare a autoarei de a evidentia de fapt niste lipsuri ale naratoarei-se crede spirituala, dar nu e, etc. se pare insa ce e doar o incercare la fel de stangace daca mesajul nu a ajuns la cititor.
in ceea ce priveste continuarea, ea nu exista si nici nu cred ca va exista. fiind un text prea vechi, nu mai imi aduc aminte de unde a pornit si ce vroiam sa fac din el, iar daca as incerca sa-i scriu o continuare cred as “rupe” cumva personajele, nu ar exista de fapt o continuitate.
Textul parea familiar intr-adevar. Bine, atunci asteptam ceva fresh.
P.S. Posteaza si pe la altii