Cum s-au intalnit Remus si Ramona

Ramona ieşi din bar şi lacrimile înnegrite de rimel începură să curgă sinuos şi nesigur pe obrazul fardat. Le simţea alunecoase, prelingându-i-se pe obrajii reci, ca un stigmat, ca şi cum cineva o zgâria lent, fără ca ea să poată reactiona. Mai fusese părăsită, dar acum avea 25 de ani şi umilinţa îi sufoca orice iniţiativă, iar victimizarea, atât de calmantă altădată, nu mai funcţiona deloc. Pe stradă nu era nimeni. Îi venea să-şi pipăie sânii, să-i strângă dureros. Doar aşa, ca să se convingă. Avea o bluză roz, mai decoltată în spate decât în faţă, dar şi un pardesiu lung, cu mulţi nasturi. Se opri lângă o vitrină, privi în stânga şi apoi în dreapta. Aşteptă să treacă o maşină care nu o claxonă, deşi era în fustă şi era şi blondă şi apoi îşi desfăcu febril pardesiul. Se privi în vitrina farmaciei, dar nu văzu decât un pachet de vată, mare şi pufos aşezat cu grijă pe un suport de plastic şi abia atunci începu să plângă cu adevărat.

Remus îşi privea de ceva timp mâneca sfâşiată a cămăşii. În cap îi zumzăiau o melodie şi tot felul de replici pe care le auzise pe parcursul zilei, dar nu se putea concentra asupra uneia singure. Le răspundea totuşi în şoaptă, printre dinţi. Nu mare lucru, dar i se părea că le pune la punct. „S-o crezi tu”, „Ba pe-a mătii” şi mai ales „Nu îmi dai tu lecţii”. La ultima, vocea i se ridica ameninţător şi Remus dădea din cap, aprobând-o cu fermitate.
Nu înţelegea nimic din ce se întâmplase cu cămaşa lui. Sacoul era despicat până la cot şi Remus începu să râdă. Se opri brusc şi se rezemă de un stâlp. „Vă omor pe toţi”, bolborosi în barbă şi încercă să se aşeze pe jos. Ameţea dacă se redresa, aşa că rămase aplecat cam la 45 de grade. Nu simţea nicun fel de amorţeală. În ochi îi jucau diferite imagini şi cînd voia să le oprească, privea spre reclama luminoasă de la Eurofarm. Atunci totul se limpezea. Simţea doar o înţepătură teribilă în spatele ochilor. Se redresă totuşi si plecă pe strada care i se păru, deodată, foarte scurtă. Încercă să ocolească o băltoacă, dar aprecie greşit distanţa. Urlă, privind stropii de pe pantalonii de stofă. Se simţea în stare de orice aşa că reveni şi îşi propuse să sară peste baltă, cum făcea împreună cu frate-su, Bibi, când erau mici. Piciorul de aterizare îl lăsă baltă şi căzu într-o rână, cu un pleoscăit greoi pe care îl resimţi până în fundul creierului. Privind de la nivelul caldarâmului formele ceţoase de pe stradă, care se apropiau, deocamdată lent, de el, începu să râdă.

Ramona îşi aşeză bretelele de la sutien mai bine şi îşi scoase ultimul şerveţel. Ezita. Nu ştia la ce să-l folosească. Îi curgea acum şi nasul, iar ochii o usturau mai rău decât picioarele pe care le epilase cu eforturi uriaşe pentru că nu mai avea decât o lamă veche în casă. De pe trotuarul celălalt, trei bărbaţi traversară strada spre ea. Unul, ras în cap, cu o moacă de boxeur, învârtea pe mână nişte chei. De obicei, Ramona intra în alertă în tipul ăsta de împrejurări, dar acum era foarte calmă. Îşi dorea ca bărbaţii să se ia de ea şi să îi zică ceva, orice. Corpul i se încordă totuşi, îşi privi picioarele instinctiv şi, deşi nu se vedea prea mult din ele, erau totuşi suficient de expuse la ora aia când nu era nimeni pe stradă, ca să atragă atenţia celor trei masculi. Cei trei se apropiau de ea vertiginos aşa că porni şi Ramona spre ei, cu pardesiul desfăcut, unduindu-se uşor. Cei trei trecură pe lângă ea ca şi cum nici nu ar fi existat, deşi calculase ca întâlnirea să aibă loc fix sub o reclamă luminoasă. Discutau nu ştiu ce despre o oarecare Elena. Nu auzise decât că este „bulănoasă.” Elena, nu ea. „Şi are şi ţâţe, probabil” se gândi ea instantaneu. Îi veni să plângă din nou, dar se abţinu până când mirosul de sudoare amestecat cu cel de spray ieftin se împrăştie în aerul ceţos.

Maşinile trecură pe lângă el cu un zgomot atât de puternic încât sări instantaneu în picioare. I se păru că aveau o viteză supersonică şi că lăsaseră dungi colorate în urma lor. Nişte mici curcubee gazoase.
Se uită după ele şi nu văzu de fapt nimic, doar capetele galbene ale stâlpilor alineate şi disciplinate ca întotdeauna. Zâmbi, deşi se speriase un pic. Porni, clătinându-se, mai departe. Acum strada nu i se mai părea aşa scurtă. Îşi dădea seama că mai are mult până acasă. Începea să tremure de frig şi de nervi. În ochi îi jucau acum luminiţe fosforescente şi avea un gust oribil de alune râncede în gură. Limba i se lipise, uscată, de cerul gurii.
Apoi văzu panoul. Era un bărbat în costum, cu o freză de poponar care îi zâmbea impecabil, cu nişte dinţi albi, ca o chiuvetă şi perfect simetrici. În mână ţinea un carnet de cecuri. Era imaginea perfectă şi incontestabilă a succesului.
„Faci mişto de mine, bă? Ce-mi arăţi alea, te-n gură” se răţoi Remus şi începu să dea târcoale panoului. Voia să-l dea jos sau măcar să-l pocnească cu ceva pe filfizonu’ ăla cocoţat acolo, cu zâmbetul lui de peşte eviscerat. „Îmi dai mie lecţii?” urlă Remus şi sări spre panou, încercând să îl lovească cu pumnul. Atinse marginea de jos şi ateriză în picioare. Îi venea să vomite, dar nu renunţă. Văzuse o pungă de gunoi, cu nişte resturi alimentare ieşind dintr-un tomberon. Desfăcu plasa şi rânji. Un cartof putrezit cu nişte viermi movulii curgând din el, mici progenituri vegetale care creşteau inutile pe tuberculul mort. Remus medită un pic şi se concentră pe greaţa profundă pe care i-o inspira cartoful. Se gândi că aşa îi va creşte şi lui părul, când va fi mort şi se înduioşă o clipă. Bibi sigur o să plângă, chiar dacă acum îi dădea lui lecţii şi îi făcea morală. Îşi dădu capul pe spate cât de mult putu şi ţinti. Îşi simţi, din cauza mişcării bruşte, capul rostogolindu-se undeva pe caldarâm şi o durere puternică în stomac, ca un croşeu înfundat, dar îşi dădu chiar şi aşa seama că a ratat cu mult panoul. Enervat, reveni la punga gri şi începu să râdă încetişor. Era perfect. O roşie. O tomată roşie înnegrită pe o parte şi puţin turtită. Era cu adevărat perfect. Se apropie mai mult de panou încercînd să-l nimerească pe ipochimen fix în gură.
Studie mai multe unghiuri, mai multe pozitii ale mâinii.. „Acum să te văd ce muie îţi iei” scrâşni Remus din dinţi şi mâna i se crispă pe roşie chiar înainte să-şi declanşeze aruncarea atletică. Roşia îi explodă în mână şi sucul se prelinse pe braţ în jos. Remus suspină violent, expirând aerul dintr-o dată ca un balon înţepat cu o andrea. Îi trase câteva picioare tomberonului, însă cum acesta era plin, nu produse efectul scontat, scoase doar nişte sunete grave, dezaprobatoare. Piciorul începu să-l doară şi nu mai avea salivă deloc în gură. Geamul casei la a cărei poartă era aşezat tomberonul se deschise şi o bătrânică ţipă la el: „Beţivule, de ce faci gălăgie, beţivu dracului. Chem poliţia”. Remus se clătină la fiecare inflexiune a vocii ascuţite şi se moleşi de tot. Vru să-şi ceară scuze şi îşi ridică ochii spre geam, dar nu putea focaliza figura bătrânei. Casa se învârtea lent (şi el, o dată cu ea), cam cum văzuse el că arată pământul din cosmos.
„Taci, femeie”, spuse el neconvingător, mai mult pentru sine. „Criminalule” strigă baba şi geamul se trânti. Apoi linişte. Doar picăturile sucului de roşie picând ritmic într-o altă băltoacă, mai mică.

Catastrofă. Ramonei nu îi venea să creadă. Plânse în hohote de data asta, frecându-şi ochii cu furie, lichidând jumătate dintre genele ei blonde şi despicate care i se păruseră întotdeauna inexpresive. „Îmi dai tu mie lecţii cum să mă port cu femeile. Păi tu eşti femeie, fă, nu vezi că nu ai nici ţâţe”. Replica lui Cosmin revenea în forţă şi i se izbea de pereţii craniului ca o minge din cauciuc. O repetă atât de mult încât cuvintele nu mai aveau niciun sens. Rămâneau doar dispreţul infinit din tonul lor, un fel de reziduu sonor care o facea sa isi lipeasca, instinctiv, bratele de piept şi degetul lui aţintit spre bluza ei roz, cumpărată de la un magazin din centrul oraşului, cu 2 zile în urmă, special pentru el.
Şi acum. Acum i se rupsese tocul. E drept că mai avea 20 de metri până la acasă, dar era noroi pe jos. Fix în faţa casei ei, era o baltă imensă în care plutea o frunză. Se vedea de departe, galbenă, aproape strălucitoare. Încercă să facă doi-trei paşi cu papucul fără toc, dar nu se mai putea face nimic. Talpa crăpase şi ea, ciorapii se rupseseră dracu ştie când. Ramona îşi scoase jumătatea de pantof care arăta ridicol, ca un gândac lucios şi o aruncă departe. Tocul îl păstră. Îl ţinea în mână ca pe un stilet.

Remus se împleticea prin părculeţ. Îşi ştersese mâna cu sacoul şi apoi îl lăsase pe tomberon, învelind punga de gunoi legumicol care ieşea aşa mult în evidenţă. Cartea îi căzuse din sacou pe jos aşa că o băgase în pantaloni. Trăsese cămaşa peste. Aproape nici nu se observa. Privi cu scârba câteva seminţe de roşie care îi rămăseseră în palmă şi se şterse rapid de pantaloni. O voce ascuţită îi repeta dispreţuitor în cap: „Mâine ai treabă, mă, neisprăvitule”. Ura cuvântul. Doar bunică-sa îi spunea aşa. „Ai ajuns un neisprăvit ca şi tac-tu”. Se împiedică de bordură şi căzu pe nişte frunze portocalii, şi galbene, în tonuri cadaverice, adunate într-un maldăr lângă trotuar. Miroseau dulceag a pământ şi a fân amestecat cu urină. Remus se întinse cât era de lung şi privi cerul. Era negru.

Remus dădu colţul şi intră pe o stradă cu mulţi copaci. Se sprijini cu mâna de peretele unei case şi încercă să respire adânc. Coşul pieptului îl durea groaznic. Auzi un fâşâit şi ridică privirea. O fată blondă stătea ghemuită, lipită de perete, chiar sub nasul lui. Avea faţa mânjită cu ceva negru şi avea doar un pantof în picioare. Era în fustă şi avea ciorapul drept, rupt până aproape de genunchi. Remus deveni brusc emoţionat.

Ramona îl văzu cu coada ochiului. Era murdar şi avea o privire sălbatică. Cămaşa îi ieşea din pantaloni şi avea în cap frunze uscate. Arăta ca dracu, dar avea o faţă frumoasă, la urma urmei. Încercă să articuleze ceva şi apoi căută rapid o soluţie. Nu avea niciuna, deşi se gândise de mii de ori ce ar face dacă ar fi atacată de un psihopat, noaptea când se întorcea de la vreun chef.

Remus spuse în şoaptă: „uite, mica sirenă”. Recunoscu o clipă că fata era destul de urâţică şi în niciun caz pe gustul lui. O văzu cum se ridică, lent şi priveşte mai întâi neîncrezătoare spre el, apoi parcă hipnotizată în partea opusă, căutând probabil să fugă. „Nu, nu. nu”, zise Remus în şoaptă. „Asta nu se poate”.

Bărbatul îi intinsese mâna. Era murdară, de o stranie culoare roşcată şi brusc i se făcu frig. Picioarele începură să îi tremure. Simţea în bazin un lichid fierbinte.

Remus vorbi în cele din urmă cînd mâna întinsă începu să-l doară. Era răguşit: „Nu vă speriaţi, domnişoară. Eu…” Se opri pentru că i se sculase dureros, iar penisul îi zvâcnea, tasat de carte. Îi zâmbi in lumina clorotica a becurilor stradale, deşi mai degrabă era un rânjet pofticios. „Nu vă fac nimic”, mai apucă să spună, înainte să simtă gustul de vomă. Reuşi să se controleze. Fata tremura. „Serios”, adăugă Remus. Fata încuviinţă rapid.
Remus îi privi bluza aproape transparentă şi sutienul negru. „Sunteţi frumoasă”, mai apucă să zică, deşi îl fulgeră gândul că fata are un piept plat şi o faţă care nu îi spunea nimic. Se aplecă şi vomită ca cu trei icnituri care îi rupseră pieptul în două. Se simţea groaznic. Biata fată. Din cauza efortului, era să urineze pe el. „Vă rog frumos”, spuse el.
Fata se îndepărtase cu 2 metri, dar nu plecase. Era şi greu. Stătea într-un picior. „Ajutaţi-mă”. Fata îl privi lung şi interogativ. „Ţineţi cartea asta. Am o…”, Remus se opri din nou. Tot timpul fusese atent cum vorbea cu fetele. Era „chestia” lui, aşa le vrăjea pe toate. Şi oricum, îi dădea o carte. Era ceva.
„O nevoie”, zise el şi zâmbi din nou, simtindu-si fata ca o foaie de hartie intinsa la maxim. „Durează 2 minute”. Vru să se pişe chiar acolo, dar nu putea de faţă cu ea. „Nu, nu, nu se face” îşi spuse de câteva ori. Mai avea şi o erecţie cât un catarg. Fata luă cartea şi Remus observă că are mâna aspră, ceea ce îl indispuse uşor.

Dădu colţul şi se pişă în arabescuri, cu multă nerăbdare, pe tencuiala crăpată. Se simţea mult mai bine. Se întoarse, dar strada era pustie. Doar un toc părăsit pe caldarâmul murdar, îndreptat cu vârful spre el şi, mai încolo, un perete stropit de sus până jos cu apă noroioasă. „De ce” se întrebă Remus sec şi fără niciun fel de emoţie. Băgă tocul în buzunar cu un gest mecanic. Pe stradă şi în capul lui era o linişte perfectă.