Exercitiu de respiratie. Jungla.

Timpul se scurgea în picioarele pisicii şi vibra în colţul camerei întunecate. Secundele apăreau intermitent în lumina difuză ce pătrundea prin jaluzeaua geamului izolat de liniştea din jur.
Cu o mână pe podeaua rece, Radu încerca să creeze un vid sub pătura trasă peste cap. Voia să respire toate sufletele părăsite sub o cuvertură de lână la o oră când toate poveştile s-au terminat, toate luminile s-au stins şi toţi părinţii şi-au pedepsit copii prin absenţa lor. Respira regulat cu o determinare plină de viciu, de parcă şi-ar fii sorbit propria persoană din întuneric. Îşi schimbă pozitia. Mâna pierdu contactul cu realitatea în timp ce jungla creştea în interiorul lui, ieşindu-i prin pori. Firicele de lumină tropicală ieşeau de sub pătură. Urmând acelaşi ritual, lumina de afară creştea şi bătea cu degete nevăzute în geam.
Se sculă din pat şi rămase cu privirea pironită asupra degetelor de la mâini.
“Da…”, îşi zise, punându-şi pantofii.
“Da, probabil că da.”, îşi spuse ieşind pe uşă.
“Am să înfloresc de durere”.
Uşa se închise cu nepăsare.
Radu pleca la munca.
Radu era grădinar.

Radu credea în puterea unei cafele, dar nu era in dreptul lui să judece cantitatea de lapte din ea. Aşa că mulţumea aceleiaşi vânzătoare, la aceaşi oră din dimineaţă, pe acelaşi ton neutru, mergând pe o strada îngustă în care putea să-şi audă proprii paşi în creier şi să numere neîncetat sunetele pleoapelor lui. Cu fiecare pas se închidea în sine şi singura metodă prin care comunica cu lumea din exterior era să clipească neîncetat şi să prindă fracţiuni de sunete pe gene. Imaginaţia lui era legată cu fire invizibile de ele, iar atunci când închidea ochii, Radu declanşa explozii de miresme de îngheţată, îngheţată topită în soarele torid şi sufocant, îngheţată ce se amesteca cu imaginea ei şi forma pete de amintiri. Jumătate de faţă sau jumătate de cuvânt apăreau colorate în creioane cerate.

Cu cărţi de colorat îngreunându-i sufletul, ajungea la poarta grădinii lui, unde ispitele nu luau forma unor mere, ci se condensau in colţurile firelor de iarbă. Respira. Învârtea cheia în partea dreaptă, respira din nou şi pătrundea în viata lui de zi cu zi.
Radu respira o dată la fiecare frunză tăiată, tulpină smulsă, petală scuturată. La sfârşitul zilei, îşi nota într-un carneţel numărul de ori în care a respirat, şi-şi făcea procese de conştiinţă. De data aceasta respirase de 102 de ori.

Singurul loc unde îşi permitea să îşi umple plămânii cu voluptatea fluidă a aerului era în camera lui, sub pătura lui, unde nimeni nu-l putea acuza că respiră cu egoismul celor limitaţi.Dar nu o făcea.Îşi promisese şi îi promisese şi ei: până nu se va întoarce, va păstra imaginea ei şi miscările ei în mireasma de pe perna lui. În fiecare noapte îşi aducea aminte cum se respira ţinându-şi respiraţia, ţinând perna langa el.

Dar în ultima vreme respira din ce în ce mai des şi se trezea uneori în mijlocul grădinii lui, îngenunchiat lângă un cireş, lăsându-se fascinat de spectacolul minunat care părea să fi fost dat in cinstea lui, căci numai el se bucura privindu-l. În extazul momentului, respira precipitat, iar mireasma părului ei era înlocuită de moliciunea petalelor de cireş. Atunci dădea aerul la o parte cu palmele făcute căuş, ridicându-se brusc, răzbunându-se pe sine pentru slăbiciunea lui. Tăcea înnebunit de frica să nu cumva să scape şi ultima rămăsiţă a făpturii ei în aerul înconjurător, plin de lumină.
Ajuns acasă, se arunca sub pătura, sufocându-se sub căldura verii. Gândurile lui se contopeau cu marginea păturii şi ajungeau în vârfurile degetelor. Acestea lăsau dâre de oxigen pe cearşafurile încălzite. Se uita la întuneric cu ochi mari, şi simţea iarăşi jungla în interiorul lui cum creşte, cerând soare, veri toride fără mări ori râuri. Dând drumul pernei, îşi înfigea degetele în ochii închişi. Simţea tulpinile ieşindu-i din gură, în căutare de aer, iar florile îi creşteau pe retină, lipsindu-l de tăcerea lui pulmonară, formând labirinturi complicate, în care imaginile se străduiau să intre ca să nu mai iasă niciodată, cerând aer.
Cerând aer.
Radu însă nu mai putea să închidă ochii şi nu mai putea închide imaginea ei în el. Perna se pierdea în desişul de frunze ce îi ţâşneau din unghii la fiecare încercare de a o apuca mai strâns. Dând pătura la o parte, aşeză o mână pe podeaua rece şi rămase inert.
“E o reactie tipică”.
Pentru cine?
“O să treacă”.
Când?
Dar n-a trecut niciodată.

Trecuseră sase zile în care Radu respirase de 180 933 de ori în vidul sau. Respirase toată imaginea ei, care se pierduse în totul din el. Nu o mai găsea cu ochii închişi în întuneric.
Îşi schimbă poziţia. Mâna pierdu contactul cu realitatea în timp ce jungla creştea în interiorul lui, ieşindu-i prin pori. Emana dioxid de carbon cu o rapiditate ce lui i se părea monstruoasă. Închise ochii şi se lăsă pierdut în lumina tropicală.

Pisica începu să se mişte, făcând timpul să stagneze. Secundele nu se mai zăreau îndărătul jaluzelei. Doar lumina de la felinarul de pe stradă se filtra pe podea într-un mod leneş şi plin de indiferenta. Aerul se rarefia iar ochii lui Radu se umezeau. Pornise ploaia torenţială în jungla lui iar plantele se scăldau în întunericul camerei cu pisică, agăţându-se de pereţi.
Venise toamna şi Radu ofilise.
Ceaţa cobora acum în picioarele pisicii.