Dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.
Clerence este un tip înalt, negru, cu părul tăiat scurt, creţ şi sîrmos. Are buzele groase şi o gură ieşită puţin în afară, dinţii îi sunt înguşti şi lunguieţi, zîmbetul lui nu este dintre cele mai frumoase. Are mîinile mari, dar nu neobişnuit de mari, cu degete subţiri, dar nu foarte lungi, cu unghii late şi tăiate uniform. Poartă mereu aceiaşi pantaloni scurţi, peticiţi, de culoare bleumarin. Are peste 50 de ani, dar nu îi arată nici măcar pe primii 35. Poate de asta crede despre sine că e frumos, îmi spune că toate femeile întorc capul după el pe stradă.
La Clerence, ceea ce mă fascinează cel mai mult este ochiul lui, ochiul stîng care pare mereu că se ascunde, un ochi fuguş care lasă să se vadă cît mai mult din albul său. Uneori, ochiul lui stîng mă înspăimîntă, am ajuns să cred că e un ochi întors spre interior, un fel de-al doilea eu al lui Clerence.
Clerence are poveşti despre armată, dar nu-i place să-şi aducă aminte de ele. Pentru el, războiul este unul dintre cele mai triste lucruri. La el, ororile războiului au dus la depresii. Îşi cheltuie toţi banii pe tratamente şi şedinţe cu psihiatri. Din vremea aceea, un singur lucru mi-a povestit, ca din întîmplare, sau poate pentru că eu citeam Philip Roth, M-am măritat cu un comunist: cum a trecut o dată şi prin România şi cum a văzut în cîmpiile Bărăganului foste cazărmi, foste tabere militare, ruseşti, spunea el, părăsite şi lăsate complet în paragină. „Unbelievable”, zicea.
Clerence este de fapt antrenor de fotbal, fotbal american. Nu a mai antrenat demult o echipă, acum antrenează doar amatori. Printre elevii lui este şi Anna, de care Clerence s-a îndrăgostit. Sau cel puţin aşa crede Clerence. Anna are un temperament puternic. Se ceartă destul de des, Clerence îi cere de fiecare dată prea mult la antrenamente. Într-o zi, Anna nu a mai suporat şi a răbufnit: „Go to hell!”. Replica lui a părut atunci desprinsă dintr-un film american, o replică de punct culminant: „I’ve already been there! And it’s not so pretty as they say it is.”
Clerence îmi povesteşte de un prieten de-al lui, unul care probabil că îi seamănă. Prietenul lui Clerence se întreba dacă nu cumva toate geniile lumii ar fi descendenţi ai copiilor dintre Maria Magdalena şi Iisus. Toţi, de la Newton şi Edison şi Einstein pînă la Bill Gates, să zicem. Urmaşi ai urmaşilor…
Clerence stă mult pe la bibliotecă şi citeşte. Urmează să i se publice o carte, de fapt cîteva nuvele adunate într-un volum. M-a invitat şi pe mine la lansare, mai durează totuşi puţin pînă cînd va ieşi de la tipar. De ceva timp, Clerence se informează pentru noua carte. Are o poveste despre un submarin. Şi citeşte orice carte cu şi despre submarin ca să-şi facă o idee.
Clerence crede că Dumnezeu nu e un God, ci e o Goddess. Se înflăcărează cînd îmi vorbeşte despre asta şi insistă. Mă pune să mă gîndesc la începuturi, la matriarhat, la zeităţile greceşti, la Mother Earth. Problema e că eu încă gîndesc în română, iar el vorbeşte în engleză şi nu mă convinge.
Clerence s-a hotărît: în noiembrie pleacă în Pennsylvania. A primit o ofertă pentru a antrena acolo echipa de baschet a unui liceu. Şi totuşi se gîndeşte la o nuntă în vară.
- I’m seeing Anna tonight. Again. Maybe next year, if you’re here, you will get a invitation.
- You mean… for a wedding?
- Yes, for a wedding. My wedding.
Clerence are o întreagă familie de scriitori. Nu mi-a zis niciodată ce scrie fiecare, dar fiecare scrie ceva. Într-o zi, Clerence era acasă cu ai lui, erau pe canapea, mama lui în dreapta, tatăl lui în stînga. Şi toţi trei scriau. Dintr-odată, mama lui s-a oprit din scris şi l-a întrebat pe Clerence: „You are really happy now, isn’t it?” Atunci, Clerence şi-a dat seama că este într-adevăr una dintre cele mai fericite perioade ale vieţii sale. Şi toată săptămîna care a urmat, Clerence a fost întruchiparea voioşiei.
Clerence a vrut să-i facă Annei o surpriză şi i-a dus un buchet de flori. Anna a fost într-adevăr surprinsă, dar zîmbetul pe care la început l-a avut nu a durat la fel de mult. Totul a devenit dintr-odată foarte serios. Anna a plecat în fugă şi nu a mai dat niciun semn o săptămînă întreagă. Clerence se gîndea că niciodată nu a crezut că un buchet de flori poate să însemne atît de mult.
Clerence se simte nedreptăţit. Anna are o religie foarte strictă şi tatăl ei nu vrea să ştie nimic despre Clerence. Oricum nu ştie nimic despre Clerence. El mi-a mai povestit ceva după asta, dar nu mai ştiu ce pentru că imaginaţia mea a luat-o la galop: îmi închipui o Anna voinică de vreo 30 de ani şi ceva, cu fustă lungă şi capul acoperit cu un văl negru, jucînd fotbal cu Clerence, fotbal american.
Clerence e homeless şi trebuie să mă feresc de el pentru că poate deveni periculos – mi-a spus de curînd prietena mea M.
Şi totuşi, dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.
Imi place, mai ales ca se vede o evolutie certa (evolutie, nu ruptura)de la primul tau text. Stilul este echilibrat, in tipologia documentarului fictionalizat, prezenta in discurs a naratoarei – bine dozata, personajul e usor cliseizat, dar intre limitele genului de care vorbeam mai sus. Mai sunt si altele de zis, dar esentialul e ca textul e foarte ok.
evolutie, intradevar. din pacate ai momente in care echilibrul iti scapa de sub control. Mi se pare suparatoare afirmatia “ochi intors spre interior”, mai ales daca ramane suspendata si nu exista nici un contrapunct sau o continuare a imaginii (cam prea poetica). La fel de fortat poetic (poate prea emfatic) mi se pare reluarea in apozitie a unor substantive: “fotbal, fotbal american”.
Nu reusesc sa inteleg ce ai vrut sa zici cu ochi fuguş!
si inca ceva. Zici la un moment dat despre Clerence ca sta acasa la parintii lui, pentru ca apoi, la final, sa aflam ca e homeless. Ori e o scapare, ori nu ai fost destul de explicita, in cazul in care Clerence a plecat de acasa.
felicitari, mi se pare si mie un inceput (continuare?)
bun.
Da, plus ca daca este antrenor, ar trebui sa aiba suficienti bani sa aiba o garsoniera, ceva. Sau asa e el perceput de catre ceilalti, ca un homeless periculos, pe modelul unei legendei urbane.
hahahaha. S-ar putea. Oricum sunt niste detalii de care Ioana trebuie sa aiba grija
Nu mi se par emfatice sau daca sunt asa, sunt exact in stilul reportajelor actuale. Citeste o cronica de pe gsp sa vezi acolo patetism aruncat poetic cu lopata.
da, nasol. Sper ca nu o sa fie cazul Ioanei.
Astept totusi raspuns, Ioana, la intrebarea cu ochiul fugus si homelessul
Hm, mie chiar imi plac cronicile de pe gsp si articolele in stilul asta care utilizeaza intermitent “tropii” si acolo unde trebuie. Celor de la gsp nu le iese intotdeauna si e vorba probabil de domeniul greu de estetizat, dar multe sunt interesante, stilistic vorbind. Sper ca asta sa fie cazul Ioanei. Mie prima oara mi-a sunat a Ioan Chirila (si crede-ma e un mare compliment) sau in genul oricarui autor de dinainte de 89 care facea reportaje literare. Al Ioanei mi se pare peste medie ca retorica. Acum sa vedem cum continua.
Intii de toate, uff, greu a mai fost sa scriu la persoana I, foarte greu. Si la fel de greu a fost sa transform o persoana reala in personaj literar. Dar una peste alta, imi place ceea ce a iesit, mai ales daca ma uit la cum arata la inceput. Si totusi, am impresia ca uneori exprimarea se impotmoleste, ca textul nu “curge”.
, si nu pot scapa de el. Imi dau seama ca poate parea suparator la un moment dat. Dar aici, cu “fotbalul american”, am lasat-o asa intentionat, pentru ca am reluat-o mai jos, intr-unul din episoadele cu Anna.
) asta e o poveste mai lunga. Am aflat si eu mai demult ca fugus mai spun batrinii unei persoane careia ii fuge ochiul. Este o chestie care are relevanta pentru mine, conoteaza pentru mine.
(poate ca nu este o scuza, dar eu sunt la RF)
Si acum legat de intrebarile voastre.
Cu “ochiul intors spre interior” am vrut sa sune putin poetic, si eu zic ca are o continuare, “un fel de al doilea eu al lui Clerence”, deci prima expresie nu ramine chiar suspendata.
Reluarea in apozitie a unor substantive e un fel de tic, un tic in scris
“ochiul fugus”…
Cu homeless-ul – este o scapare a exprimarii. Cind este acasa la parintii lui, este in casa lor, dar aceea nu mai e si casa lui. Cred ca am sa schimb deci acolo. Dar in alta ordine de idei, faptul ca e homeless il aflam de la un alt personaj, care nici nu mai apare inainte in text, deci nu stim cit este de credibil. Exista o diferenta intre ceea ce spune Clerence despre el si ceea ce spune un personaj despre Clerence. Si ce daca? “Misterul” trebuie dezlegat? Cititorul poate alege varianta pe care o doreste, nu cred ca trebuie sa existe obligatoriu o certitudine.
E antrenor si cistiga probabil niste bani, dar la un moment dat povesteste: “Isi cheltuie toti banii pe tratamente si sedinte cu psihiatri.”
Si apropo: Dan, de ce ti se pare un personaj usor cliseizat?
Continuare nu exista, dar mai vreau sa scriu la textul asta. Vreau sa scriu despre alte personaje. Problema e ca voi schimba probabil stilul. Si nu stiu cum vor arata episoadele puse cap la cap. Vedem pe parcurs.
Dan, cred ca ti-ai dat seama ca nu am intentionat sa scriu un documentar fictionalizat. Despre comparatia cu Ioan Chirila, ce pot sa zic? Ma maguleste
Mie mi-era teama ca, desi e intentionata si isi are scopul ei, repetitia aceea Clerence face…, Clerence are… devine la un moment dat suparatoare. Sa inteleg ca nu?
Si inca ceva: ati observat vreo greseala in partile in lb. engleza? Cind vine vorba despre nunta, n-ar trebui “an invitation” (pentru ca subst. incepe cu o vocala)? Imi amintesc asa ca prin ceata de regula asta, de cind faceam engleza prin liceu
Sigur ca an invitation. Pai eu ce pot sa iti raspund altceva decat sa iti dau replica batraneasca: ce ai vrut tu sa faci e treaba ta, noi discutam despre ce a iesit. Probabil ca nu intentionezi sa scrii un documentar fictionalizat (desi nu vad ce ar fi rau in asta), dar stilul tau este desprins de acolo. La fel si cliseul bunului barbat negru si ciudat de la marginea unei suburbii (periferia periferiei cum ar veni). Este mai degraba un cliseu cinematografic, dar ar fi bine sa recitesti niste literatura americana de anii 40-50, mai intai Steinbeck si o sa intelegi mai bine de ce. Cred ca te-ar ajuta la stil pentru ca si el seamana oarecum cu al autorilor respectivi. Si da, I. Chirila a fost un scriitor foarte important, unul dintre putinii care s-au lansat in directia asta, care in State facea si face furori.
In fine, nu e asa grav si nici neverosimil de tot.
Toti banii pe psihiatri si pe buchete de flori, desi toata viata a antrenat echipe de fotbal american (intr-o tara in care salariile oferite in sportul asta le concureaza pe cele din fotbalul european si se castiga bine la toate nivelurile, nu doar la cel de varf)…hm. Deci e ca si cum mi-as imagina un antrenor de divizia B de la noi ca nu are casa. Mi-e foarte greu, daca nu imposibil. Razvan Lucescu? Care ajunge la batranete sa antreneze la amatori?
Ah, problema cu homelessul o rezolvasem deja, daca citesti comentariile anterioare cu atentie. Problema e ca pentru a obtine incertitudine in proza trebuie sa creezi cel putin 2 variante de interpretare alternative, la fel de valide si de solid motivate. Nu sa nu duci nici una pana la capat ca atunci nu mai este incertitudine, ci lucru prost facut.
Da, ai dreptate cu Steinbeck si cu imaginea negrului bun si ciudat, la el nu ma gindisem.
Despre faza cu antrenamentele, eu nu spun nicaieri ca toata viata a antrenat echipe de fotbal american. Spun mai intai de faza cu armata , deci el asta a facut in tinerete, si apoi spun ca el este de fapt antrenor de fotbal american. Dar acum nu antreneaza nicio echipa, antreneaza amatori, oameni care doar practica intr-un fel sau altul sportul asta, ca sa slabeasca, de exemplu. Chiar spun de Anna ca are vreo 30 si ceva de ani, nu? Iar mai incolo, cand e chemat in Pennsylvania, e chemat ca antrenor de baschet si nu de fotbal american.
Iar cu incertitudinea, tot nu inteleg unde am gresit. Sunt exact 2 variante de interpretare alternative. Daca le duci pana la capat, nu inseamna sa le scoti din statutul lor de alternativ, adica sa le transformi in certitudine?
Sunt cam vagi ca sa fie 2 variante, mai degraba sunt 2 sugestii de interpretare si eram de acord cu tine. Asta bineinteles daca citesti cu mai multa atentie comentariile anterioare. La fel si cu homelessul si antrenatul – glumeam
hint, hint. Dar din ce ai scris tu aici: “Clerence este de fapt antrenor de fotbal, fotbal american. Nu a mai antrenat demult o echipă, acum antrenează doar amatori.”, asa se intelege, ca asta a fost meseria lui (una destul de banoasa, din moment ce inainte nu a antrenat echipe de amatori! Doamne). Poftim: Ioana este profesoara, dar nu a mai predat de mult, acum se joaca pe calculator. Ce ai priceput, ca mare parte din viata a fost profesoara, nu?
Ca sa iti raspund la intrebare (nu mi-am dat seama din prima ca e o intrebare), nu, nu e ok sa incepi sa construiesti ceva, sa nu finalizezi si sa sari apoi la altceva si, din nou, sa nu finalizezi, spunandu-ti ca oricum cititorul o sa decida. Cititorul decide cand are suficient material pentru a se pronunta, daca nu, il lasi in haos si se plictiseste. Nu spun ca e neaparat cazul tau. Tu ce spui?
da, desi ai bagat personajul ala nou, eu nu m-am prins, am crezut ca e un homeless mincinos