Iarna se numără bobocii
Pe sânii tăi, pe umeri.
Nici aripi nu mai cresc
Prin halbele reci.
Inspirația e fum
și șosete ude.
Doar brazii mai fac poezie
în iarna asta apoasă
cu trunchiuri cioplite
și globuri ciobite.
Iubirea se joacă
pe stâlpii de electricitate
când fulgii de nea
fâsâie pe becurile încinse.
În barul murdar
cu mese mici și lume multă
prietenia ține cât un cântec:
this is dedicated to the one I love
ce inseamna prietena de star domle
revin maine pe lumina cu un comantariu serios si pertinent
E tarziu acum, dar mi se pare ca e o poezie despre lipsa de poezie sau despre lipsa de autenticitate a contextelor care creeaza in mod natural poezie. Totul e pus in perspectiva de faptul ca citim realmente o poezie care observa scurt-circuitarile poetic-afective din jur. La inceput finalul mi s-a parut fortat, dar pus in relatie cu tema de care vorbeam mai sus, mi se pare adecvat. La fel si ecourile din stilurile osificate (iarna se numara bobocii, mese mici si multe, brazii ciopliti etc) au sens daca le vedem ca pe niste reminiscente ale interpretarii unei realitati aflate intre cliseu si absenta, daca pot zice asa.
Poate nu e o poezie care sintetizeaza foarte bine imaginile care o compun, dar chestia asta cu crearea iluziei unei poezii care tine cat un cantec sau cat un act al lecturii (el insusi pretios si fals ca si prietenia tradusa prin dedicatii), iluzie care vorbeste despre lipsa iluziilor o echilibreaza. Imi place