Dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.
Clerence este un tip înalt, negru, cu părul tăiat scurt, creţ şi sîrmos. Are buzele groase şi o gură ieşită puţin în afară, dinţii îi sunt înguşti şi lunguieţi, zîmbetul lui nu este dintre cele mai frumoase. Are mîinile mari, dar nu neobişnuit de mari, cu degete subţiri, dar nu foarte lungi, cu unghii late şi tăiate uniform. Poartă mereu aceiaşi pantaloni scurţi, peticiţi, de culoare bleumarin. Are peste 50 de ani, dar nu îi arată nici măcar pe primii 35. Poate de asta crede despre sine că e frumos, îmi spune că toate femeile întorc capul după el pe stradă.
La Clerence, ceea ce mă fascinează cel mai mult este ochiul lui, ochiul stîng care pare mereu că se ascunde, un ochi fuguş care lasă să se vadă cît mai mult din albul său. Uneori, ochiul lui stîng mă înspăimîntă, am ajuns să cred că e un ochi întors spre interior, un fel de-al doilea eu al lui Clerence.
Clerence are poveşti despre armată, dar nu-i place să-şi aducă aminte de ele. Pentru el, războiul este unul dintre cele mai triste lucruri. La el, ororile războiului au dus la depresii. Îşi cheltuie toţi banii pe tratamente şi şedinţe cu psihiatri. Din vremea aceea, un singur lucru mi-a povestit, ca din întîmplare, sau poate pentru că eu citeam Philip Roth, M-am măritat cu un comunist: cum a trecut o dată şi prin România şi cum a văzut în cîmpiile Bărăganului foste cazărmi, foste tabere militare, ruseşti, spunea el, părăsite şi lăsate complet în paragină. „Unbelievable”, zicea.
Clerence este de fapt antrenor de fotbal, fotbal american. Nu a mai antrenat demult o echipă, acum antrenează doar amatori. Printre elevii lui este şi Anna, de care Clerence s-a îndrăgostit. Sau cel puţin aşa crede Clerence. Anna are un temperament puternic. Se ceartă destul de des, Clerence îi cere de fiecare dată prea mult la antrenamente. Într-o zi, Anna nu a mai suporat şi a răbufnit: „Go to hell!”. Replica lui a părut atunci desprinsă dintr-un film american, o replică de punct culminant: „I’ve already been there! And it’s not so pretty as they say it is.”
Clerence îmi povesteşte de un prieten de-al lui, unul care probabil că îi seamănă. Prietenul lui Clerence se întreba dacă nu cumva toate geniile lumii ar fi descendenţi ai copiilor dintre Maria Magdalena şi Iisus. Toţi, de la Newton şi Edison şi Einstein pînă la Bill Gates, să zicem. Urmaşi ai urmaşilor…
Clerence stă mult pe la bibliotecă şi citeşte. Urmează să i se publice o carte, de fapt cîteva nuvele adunate într-un volum. M-a invitat şi pe mine la lansare, mai durează totuşi puţin pînă cînd va ieşi de la tipar. De ceva timp, Clerence se informează pentru noua carte. Are o poveste despre un submarin. Şi citeşte orice carte cu şi despre submarin ca să-şi facă o idee.
Clerence crede că Dumnezeu nu e un God, ci e o Goddess. Se înflăcărează cînd îmi vorbeşte despre asta şi insistă. Mă pune să mă gîndesc la începuturi, la matriarhat, la zeităţile greceşti, la Mother Earth. Problema e că eu încă gîndesc în română, iar el vorbeşte în engleză şi nu mă convinge.
Clerence s-a hotărît: în noiembrie pleacă în Pennsylvania. A primit o ofertă pentru a antrena acolo echipa de baschet a unui liceu. Şi totuşi se gîndeşte la o nuntă în vară.
- I’m seeing Anna tonight. Again. Maybe next year, if you’re here, you will get a invitation.
- You mean… for a wedding?
- Yes, for a wedding. My wedding.
Clerence are o întreagă familie de scriitori. Nu mi-a zis niciodată ce scrie fiecare, dar fiecare scrie ceva. Într-o zi, Clerence era acasă cu ai lui, erau pe canapea, mama lui în dreapta, tatăl lui în stînga. Şi toţi trei scriau. Dintr-odată, mama lui s-a oprit din scris şi l-a întrebat pe Clerence: „You are really happy now, isn’t it?” Atunci, Clerence şi-a dat seama că este într-adevăr una dintre cele mai fericite perioade ale vieţii sale. Şi toată săptămîna care a urmat, Clerence a fost întruchiparea voioşiei.
Clerence a vrut să-i facă Annei o surpriză şi i-a dus un buchet de flori. Anna a fost într-adevăr surprinsă, dar zîmbetul pe care la început l-a avut nu a durat la fel de mult. Totul a devenit dintr-odată foarte serios. Anna a plecat în fugă şi nu a mai dat niciun semn o săptămînă întreagă. Clerence se gîndea că niciodată nu a crezut că un buchet de flori poate să însemne atît de mult.
Clerence se simte nedreptăţit. Anna are o religie foarte strictă şi tatăl ei nu vrea să ştie nimic despre Clerence. Oricum nu ştie nimic despre Clerence. El mi-a mai povestit ceva după asta, dar nu mai ştiu ce pentru că imaginaţia mea a luat-o la galop: îmi închipui o Anna voinică de vreo 30 de ani şi ceva, cu fustă lungă şi capul acoperit cu un văl negru, jucînd fotbal cu Clerence, fotbal american.
Clerence e homeless şi trebuie să mă feresc de el pentru că poate deveni periculos – mi-a spus de curînd prietena mea M.
Şi totuşi, dintre toţi, Clerence îmi este cel mai drag.
